DIFERENTE

Buna dimineata!
Sunt atenta la diferenta intre sensibilitate si vulnerabilitate.
Dupa parerea mea, prin agresivitatea proprie ne vulnerabilizam. Explicatiile pot fi de natura sociala si de natura energetica.
Sensibilitatea intareste, creaza punti de legatura sufleteasca, chiar daca nu suntem obisnuiti. Durerea care apare este din neobisnuinta, cred eu, nicidecum din altceva. Nu invatam decat traind si acceptandu-ne sensibilitatile sa le folsim asa cum folosim creionul sau pensula pentru scris sau pictat. Poate chiar ca pe o dalta, pentru sculptat.

Sunt atenta la folosirea evaluarii unor fenomene, atitudini, evenimente - dar fara acuzare.
Sunt atenta la critica constructiva: cautand mereu sa nu merg doar pe calea relevarii aspectelor neconstructive, ci impletindu-le mereu cu aspectele constructive ale momentului, gandului, sentimentului - omului.
Incercand sa pastrez un echilibru intre atitudinea agresiva care inunda lumea noastra: admirata, sustinuta, confundata cu curajul dominat de demnitate, de omenie in adevaratul sens moral al devenirilor) si atitudinea defensiva, creata de agresivitatea mai mult sau mai putin constienta servita de multi dintre cei din jurul nostru: cu dispret de multe ori, cu indiferenta de multe ori, cu toleranta dispretuitoare in loc de toleranta ofertei de spatiu si timp de manifestare.
Judec (gandesc) despre toate cele cu care ma confrunt, dar fara sa acuz. Fara sa demontez. Intelegand ca fiecare din cele pe care eu personal le consider mai putin trebuincioase pt. mine - sunt de trebuinta - inca - pentru altul. Cine stie? Poate chiar si pentru mine. Nu as grabi pe nimeni sa ajunga undeva sau sa lase ceva, caci toate se coc in timpul lor personal: al omului, lucrului si timpului care se formeaza asfel.
Nu cer nimanui sa imi dea dreptate, este modul meu de a percepe realitatea care mi se desfasoara in fata. Daca cineva ma dispretuieste pentru toate la un loc, ii spun ca are tot dreptul sa o faca. Recunosc ca ma doare , dar si ca va trece. Si trece. Dar nu uit sa-i spun ca, cu cat se va purta mai rau cu mine, cu atat ma voi purta mai frumos cu el.
Cu oricine. Cei care se poarta frumos cu mine ma stimuleaza in egala masura sa gasesc atitudini, cuvinte, fapte si mai frumoase, si mai calitative: nu neaparat comparativ cu partenerul de discutie, ca sa nu se simta in competitie stimulatoare de agresivitate subtila, ci cu mine insami, cautand punctele mele slabe.
Punctele de adevarata vulnerabilitate. Pe care ni le cream singuri, ni le perpetuam. Numai noi putem sa ni le reparam, sa tesem si sa intarim locul candva bolnav.
Si pentru asta pot fi dispretuita, caci se poate crede ca multe puncte ale atitudinii de acest fel este ipocrizie. Dar eu cred ca este setarea din mers a atitudinii mele: caci simt si eu revolta, de multe ori primul impuls poate sa fie de harst! o palma morala! dar imediat vine gandul de echilibrare: pot mai mult decat atat. Imi pare rau ca uneori vine mai tarziu, dupa ce am dat palma. Poate doar si numai in gandul meu. Dar invat din toate.
Si atunci cu tot sufletul spun cuvantul bun sau doar concret. Pentru ca un cuvant bun poate revolta, prin neintelegere. Uneori avem nevoie de o mladiere. De aceea incep prin a oferi cuvantul de explicare, de evitare a agresivitatii, de creare a unei "bule" (spatiu, bucla) de linistire: pentru mine si pentru cei din jur.
Unii spun : abaterea atentiei. Mi se pare corect.
La buna revedere!!

CE NUMIM TEXTE SFINTE?

Exista o tendinta de negare fara discernamant a oricaror texte asa numit sfinte. Este drept, si eu cred ca unele texte nu sunt oferite cunoasterii lumii, alte texte au fost modificate, altele au fost analizate de-a lungul timpului unidirectional, dupa cum au mers dorintele, interesele vremurilor: insa au fost scrise cu inteligenta, chiar cu un anume fel de inteligenta expert-orientata catre astfel de dorinte, de interese.
Dar esenta a fost pastrata de multe ori, caci a existat intotdeauna un fel de teama de Dumnezeu, desi ea mergea doar pana la a crede ca orice crima scuza scopul aducerii pe calea iubirii... nu neaparat iubirii... a ascultarii de Dumnezeu.
De aceea astfel de texte, scrise de oameni de buna credinta, au fost realizate cu har, si ele sunt valabile in orice timpuri. De fapt aici se releva un aspect pe care il vom intelege pe deplin, la multe valente ale sale, in vremurile viitoare: timpul scurs pentru omenire de la glaciatiune incoace este prea scurt pentru ca sa se inregistreze evolutie in sens universic: totul este de fapt reamintire. Incet si sigur. Apoi: operare, activitate, gandire pe baza experientei trecute. Modelare, remodelare cu un patrimoniu activ, inflorit din radacini mai vechi.
Treptat ne activam perceptii, simturi, ne formam gandiri, activitati prin impletirea lor. Noutatile sunt variante de impletire a amintirilor fiecaruia dintre noi in parte. Din impletiri diverse se nasc noutati personale, dar nimic nu este principial nou in univers. Noi trebuie sa facem efortul de a gandi si actiona in conditii noi de traire: acestea sunt noi cu adevarat, in fiecare clipa, intr-un univers care se innoieste permanent. In astfel de conditii, si ceea ce facem noi este nou. Dar este un alt fel de noutate. Baza este aceeasi: noi ii ridicam insa calitatea, moralitatea, ne formam o demnitate noua, conforma calitatii si moralitatii noi.
Adică totul este asa cum este inscris pe blogul tau, NiMa, privitor la citatul din deschiderea lui:
"CEEA CE A MAI FOST, ACEEA VA MAI FI, SI CEEA CE S-A INTAMPLAT SE VA MAI PETRECE, CACI NU ESTE NIMIC NOU SUB SOARE " ( ECCLESIASTUL 1:9 )

Iata, de aceea ne trebuiesc textele asa-numit sfinte: adica lucruri general valabile, in timpul pe care il cuprindem dupa felul de orientare de azi. Asa ca, parerea mea este cum ca denumirea de text sfânt chiar este buna, in felul in care putem intelege azi lucrurile.
Nu in sens de mistic – adica fara a avea dreptul la analiza, la intelegerea superioara, la exprimarea cu cuvintele noastre noi. Chiar ne trebuie, caci ne orienteaza mereu in trairile noastre. Nu sunt mister, de nepatruns, de nediscutat, de luat fara discernamant. Mai dificil este de inteles ca fiecare avem dreptul la analiza, nu numai cei care privesc tematica unidirectional, profesional, mereu spre ascultare de ei de fapt, de oameni.
Dumnezeu ne poate spune multe printr-un singur cuvant. Dumnezeu ne orienteaza, noi trebuie sa aplicam. Aplicarea se face in multe directii, de aceea nu este de loc rau, cred eu, tot ceea ce a existat pana acum. Tot ceea ce gândim pe baza acestor texte. Este experienţă. Unii invatam sa nu mai facem, altii invatam sa ne ferim. Altii invatam sa ne ascundem urmele.
Si nu degeaba aflam ce a spus, ce a facut Iisus. Ar fi trebuit sa stim mai de mult, dar... vorba romanului, Niciodata nu e prea tarziu.

Draga Ni,
Ceea ce ai adus tu in discutie in comentariul tau-esenţă, pentru care iti multumesc frumos, este foarte important pentru noi, azi.

"Crinii campului ...care nu se ostenesc, nici nu torc" sunt usor de daruit, si de luat aminte la ei.
Si doar prin experiente personal-intime, fiecare isi poate descoperii propria padure sau ...pe a celorlalti.

"Cum Leul isi sterge urmele cu coada, asa si Hristos Mantuitorul meu, Trimis de Tatal Cel Nevazut,si-a sters urmele spirituale, adica natura divina"...

Multora le e placut sa primeasca crini, altii se intreaba la ce le-ar folosi padurea, codrul...
Multi se intreaba: la ce ne trebuie? La ce-i trebuie omului sa manance un automobil, la ce ne trebuie noua sa stim despre canalele eterice transcontinentale? sau celule de autostabilizare vibrationala? Scriam la un moment dat ca unii vor fi gandit la ce ii trebuia un abac celui care l-a inventat... sa-si numere servitorii, camarile de averi? Da, i-a trebuit. Poate si la alte lucruri i-a trebuit, dar nu cunoastem. Devoram, distrugem ceea ce nu este evident ca ne trebuie.
Da, fiecaruia ii trebuie cate ceva. Ce este dorinta unui om de a ajunge in vazul lumii? Nu altceva – din punct de vedere spiritual – decât ca alta cale pentru timiditatea sa nu exista, iar "vazul lumii" inseamna o amprentare puternica, o incarcare a subconstientului, chiar treptat si a constientului, cu experiența altor semeni, in fata carora s-ar fi inchis in alte conditii. Fiecare spirit este ajutat sa-si depaseasca neputintele, in fel si chip. Ajutat, impulsionat, valorizat.
Este ajutat chiar sa si distruga, ca apoi sa invete ca e usor sa distrugi, dar e greu sa construiesti. Si el stie, si obliga pe altii sa faca ceea ce este greu pentru el, apoi invata sa nu o mai faca, si sa se inhame el insusi la jug. Pana cand ajunge totul sa ii placa chiar, sa-şi descopere abilitatea de a îmbogăţi mai departe creatia neamului sau.
Ajungem sa iubim orice fel de „codri”, orice locuri, de la muntii cei inalti la adancurile oceanelor – lumi de o frumusete inimaginabila pentru cei care nu le-au vazut nicicand.
Sunt experiente umane.
Ne trebuiesc apoi cunosterile structurilor planetare, stelare, galactice, pentru a le intelege esentele de creatie, de intretinere, de functionare, modul in care le putem folosi. Si intr-una din postarile urmatoare voi detalia acest lucru, ca raspuns la unele texte care circula pe net, in care se tot spune ca unii dintre oamenii care se considera inaltati creeaza portaluri, aduc universul pe o cale buna, dupa ce entitati "cazute" au deviat intrega galaxie...
Sa stim ca "portalul" este partea mai usor vizibila a celulelor de stabilizare vibrationala, parti din matricea planetara, care nu apar si dispar, asa cum nu poate apare sau dispare o gaura dintr-un svaiţer. Portalul nu este gol, este plin cu o alta materie, mai greu de perceput, dar sunt momente in care multi o percep si se indoiesc de ceea ce vad cu mintea lor. Si incurajam pe cei care nu au incredere in percepțiile si simtirile lor.
Ascunderea urmelor este un semn foarte important pentru o anumita perioada de traire pe Pamant, pentru noi, oamenii. Ce ne trebuie sa stim ca in alta viata anterioara am fost Napoleon, Eistein, Fecioara Maria, Hera, Isis, Nefertiti, Zalmoxis... Ce frumos poate fi sa facem ce avem de facut fara sa ne credem ... "Cineva"... sa ne stergem urmele adica, așa… pentru ca atitudinea noastra sa ramana pur umana.

Sa fim ajutatori din multime. Sau de la margine, lasand toata libertatea semenilor sa primeasca sau nu darul, sa il considere sau sa-l desconsidere, sa-l iubeasca sau sa-l urasca.

SA INVATAM SA FIM AJUTATORI DIN UMBRA.

TRĂIND DIN NOU ZILELE MIJLOCULUI DE VARĂ

Ştiu că ar trebui să reiau câteva informaţii despre fenomenologia care se repetă an de an – deşi orice fenomen, chiar dacă este periodic de acelaşi fel, de aceeaşi natură, are unicitatea sa în univers, întotdeauna. Căci în fiecare moment universul este puţin schimbat faţă de clipa anterioară: planete şi stele se „nasc” şi „mor”, popoare spirituale noi intră în evoluţii, altele ies din evoluţiile lor, continuându-le în alte universuri. Activităţile curente de creaţie universică schimbă faţa locurilor, radiaţiile sunt diferite, în funcţie de ritmurile tuturor întrupaţilor: planete, stele, galaxii, cu biosistemele lor atât de variate.
Astfel încât, chiar dacă de pe Pământ vedem lucrurile aproape neschimbate, în perioade largi de timp ne dăm seama că schimbările devin evidente: lumina este alta, chiar întunericul este altul, noi ne-am schimbat, alţii se schimbă.
Şi putem să discutăm astfel despre multe, foarte multe lucruri…
Timp avem, suficient… Răbdare să avem!!!

Să pornim de la informaţia adusă de prietena blogurilor noastre, Li, căreia îi mulţumim cuminte şi frumos pentru cele aduse în discuţie.

„Astazi 26 iunie la ora 14,38 a avut loc cosmic o impletire a energiilor cosmice vechi cu cele noi formand dreptunghiul mistic si totodata combinarea tuturor energiilor planetare.”

Să vedem câteva lucruri pe care poate mulţi dintre noii mei cititori nu le cunosc sau nu s-au obişnuit cu asemenea informaţii privind cunoaşterea noastră străveche, a românilor: a geţilor. Cunoaşterea s-a pierdut între timp, încarcerată de structuri laice şi religioase de-a lungul timpului. A rămas doar intuiţia şi au rămas urme în diverse elemente de creaţie materială, în literatură, în muzica tradiţională. Vom discuta şi despre astfel de lucruri în curând, pe Drumuri Spirituale.
Geţii aveau astfel de cunoaşteri, păstrate din cele mai vechi timpuri, când omenirea se manifesta în mod curent în funcţie de ele. Foloseau cunoaşterile privind împletirea energiilor noi, cu cele vechi, cele locale cu cele general-planetare, cele planetare cu cele primite din întreg universul.
Mai mult, cunoşteau alte elemente subtile, care rămân valabile în orice timpuri.
Ştiau dintotdeauna că zilele Miezului de Vară şi Zilele Miezului de Iarnă sunt zilele optime pentru orice început. Ziua Miezului de Vară şi Ziua Miezului de Iarnă sunt zilele cu vibraţiile cele mai înalte ale anului: vara – pentru activitate fizică, iarna: pentru activitate spirituală.
(Se va studia articolul cu adresa:
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2009/01/moii-i-nvturile-lor-2.html )
Toate popoarele lumii, de altfel, au avut această cunoaştere profundă a planetei noastre, a ritmurilor sale normale de viaţă.
În aceste zile, vibraţiile sunt asemănătoare celor din anul care vine, an de an mai înalte: şi pe fizic (vara), şi pe spiritual (iarna): cu vibraţia mereu în creştere. De aceea ele sunt zilele cu vibraţia cea mai mare a anului în curs.
Dar în trecut, când vibraţia era în diminuare, fenomenul era mult mai complex, căci vibraţia era mare, cea mai mare din an, însă aceea din anul următor era în medie mai mică decât aceea din anul anterior. Şi aceasta este perfect valabil – numai noi să o înţelegem corect: datorită împletirii ritmurilor planetare cu vibraţia mediul galactic, care poate să fie în coborâre sau în urcare, oferind particularităţi diferite condiţiilor de trai ale spiritelor întrupate.
Lucrurile nu sunt complicate de fapt, dar sunt complexe.
În consecinţă: în perioada următoare, energiile se vor „aşeza” – cum spune românul – adică: ne vom acomoda cu ele până la jumătatea verii. La sfârşitul verii vom observa, în timpul diverselor aplicaţii curente, că lucrurile sunt puţin schimbate faţă de anul trecut. Vom face tot cele pe care le ştim, doar că energiile noi le vor oferi altă „faţă”. Ne dăm seama, de asemenea, că multe lucruri pe care nu am apucat să le facem în trecut – nu se „lipeau” de noi – acum se vor face parcă singure. De multe ori vom înţelege că la sfârşitul verii parcă zburăm, plini de elan, iar acest lucru nu se datorează concediului, excursiilor de vară, muntelui sau mărilor, trăite din plin. Da, au şi ele importanţă, intuitiv omul îşi face concediul vara, aşteptând să se „aşeze” astfel energiile, iar vibraţiile să lucreze în corpurile noastre.
Deocamdată să ne obişnuim cu cele noi, chiar perfect noi, aşadar. În lunile următoare cunoscând astfel de lucruri, vom observa cum cele realizate se îmbunătăţesc simţitor, căci impulsurile pe care le primim azi îşi vor spune cuvântul.

LEUL ŞI FLOAREA DE CRIN

De dimineaţă am trecut repejor pe la blogurile preferate. Mi-a atras atenţia o frază din ETHOS, blogul doamnei NiMa.

“Iti daruiesc florile de Crin.. Padurea ti-o cauti singura !"

De regulă ne mulţumim cu florile de crin. Pădurea nu o mai căutăm… Ori ni se pare de prisos (ce să căutăm acolo?? Nu avem destule??) şi ne mulţumim cu crinii, ori ne e frică de ea.
Recunosc: nu-mi este frică de munte, de pădure. Mi-e frică deseori de codrii din inima omului. Al meu şi al celorlalţi. Dar mă strecor din când în când pe cărările lor ascunse, când le mai descopăr. Spun că doar până la un punct.
Oare când voi depăşi şi acel punct??

La Braşov, în Biserica Neagră, există o tapiserie în care apare un leu cu coada terminată (sau începută??) în formă de floare de crin. Când am văzut-o, m-am gândit timp de câteva secunde că este un nonsens... Pe urmă iar câteva secunde... element masonic... După ceva timp, m-am gândit că mai întâi vedem animalul din omul din faţa noastră, apoi descoperim şi floarea de crin. Animalul nu ne mai miră, chiar suntem obișnuiți cu el... Ce caută o floare de crin în coada unui leu?? Floarea de crin ni se pare elementul cel mai nepotrivit aici...
Când omul îţi va fi găsit drumul spre recucerirea omeniei sale totale, leul i se va părea din ce in ce mai nepotrivit...

ÎMPLETIND COSIŢELE PĂMÂNTULUI...

Sincer nu vreau sa fac publicitate Editurii For You: nici nu vreau sa denigrez, nici nu vreau sa incurajez. Mi-a fost la indemana sa preiau ultima fotografie prezentata de editura ca nwesletter, cu expimarea dorintei de a specifica de unde a fost preluat materialul.
O fac, in felul meu.
Imi spun parerea, caci imi este mereu ceruta, si ma cam eschivez, pentru ca nu vreau sa tulbur prea mult cu cele pe care cred eu: parerea mea despre extraterestri este un pic mai pragmatica decat ar dori sa fie cei care cred orbeste in orice fel de prezentare de acest fel. La fel ca si incredintarea mea ca liniile, desenele de la Nazca, bazoreliefurile prezentate de E. von Daniken, etc., nu ar fi opere ale unor extraterestri, ci ale stramosilor nostri care aveau un anume fel de a invata sa cunoasca realitatea inconjuratoare, universul in care traiau, in care traim cu totii, de altfel.
Voi aborda aceasta prezentare in capitolul despre Calatorii astrale, pe Blogul unui om cuminte, pe urma vom avea tot timpul sa studiem in detaliu aceasta vasta tema de discutii.

De aceea spun ca am preluat fotografia de la ultimul newsletter si vreau sa imi exprim parerea fata de aceasta prezentare. de fapt, fata de orice fel de astfel de prezentari.
Iata asadar care este parerea mea.

1.Daca vreti sa stiti cum se fac astfel de impletiri (caci s-a arata de mult ca in astfel de cercuri, forme linii etc., este vorba despre impletiri) va sfatuiesc sa puneti 5 6 perechi de ciorapi lungi (dressuri) intre rufele de spalat in masina, si sa le scoateti fara sa trageti de ele, dupa terminarea programului de spalat.
2. Daca vreti sa credeti in extraterestri care ar face acest lucru, parerea mea este ca mai bine ar fi sa ne intrebam de cand fac semenii nostri experimente cu ultrasunete (si alte feluri de sunete!), miscari din sateliti prin intermediul fluxurilor multidirectionale subtiri de aer care pot sa ucida (cercetarile bineinteles ca pornesc intotdeauna de la distrugerea - nu de la conservarea vietii) - desi ele ar putea foarte bine si sa repare, si sa conserve..
Iar astfel de experimente se fac cam de la inceputul anilor 1900.......
Suntem in anul 2010.....
Cam atat.

Nu mai semnez petiţii…

Primesc tot felul de cereri privind semnarea unor petiţii împotriva diverselor feluri de măsuri politice despre care şi eu, într-adevăr, cred că nu sunt cele mai salutare pentru întreaga viaţă care se desfăşoară în jurul nostru.
Eu văd aici o subtilitate pe care am sesizat-o mai de mult, dar mă văd acum pusă chiar în situaţia de a demara discuţia, explicarea poziţiei mele faţă de acest subiect.
Consider că revolta de acest fel (căci se alimentează o revoltă interioară bună unora – nu contest) nu mă caracterizează. Nu sunt atât de revoltată: sunt încredinţată de tot ceea ce scriu şi sunt încredinţată că tot ceea ce se petrece este normal: 1. hotărârile să nu fie bune, 2. revolta oamenilor să fie mare. Între ei, eu nu pot spune altceva decât că toate există, vor ţine, şi se vor echilibra exact la timpul potrivit. La fel – şi în viaţa mea de zi cu zi. Sunt câteva lucruri care mă tulbură şi pe mine, mă exprim omeneşte faţă de oamenii care m-au tulburat, dar îmi revin repede, înţelegând că toate se vor finaliza exact aşa cum, şi când trebuie.
Îmi este greu cu punctele mele de revoltă – chiar dacă cei care mă cunosc ştiu bine că sunt totuşi insignifiante, faţă de ale altora, care au vieţi de un milion de ori mai grele – ca să mă lupt şi cu cele care îmi vin mereu pe mail-uri. Nu pot să le duc înapoi – dar nici nu pot să nu spun că nu le semnez. Şi să explic şi de ce. Pentru ca să nu-mi alimentez propriile revolte, atunci când doresc de fapt să mi le estompez pe ale mele.
Dacă părerea mea este în armonie cu legile firii, acele legi foarte subtile – dar şi foarte puternice, deopotrivă – ea va acţiona acolo, adică în direcţia şi în punctul necesar, acolo unde este ea bună. Altă putere eu nu am. Dacă este necesar, ea va mobiliza exact ceea ce trebuie pentru ca totul să fie în armonie cu cauzalitatea supremă. Este drept că toate se fac prin oameni – acei oameni care pot să acţioneze, care au puterea să o facă.

Deseori oamenii se supără pe mine din varii motive, şi eu mă simt lovită de multe ori, şi nu-mi este ruşine de acest lucru, căci este un lucru foarte normal, foarte omenesc. Conducătorii religioşi ne-au învăţat că nu este spiritual să ne revoltăm… Eu cred că este spiritual să facem orice cu măsură. Chiar să ne şi revoltăm. Unde se întrece o anume măsură, unde am explicat că nu este convenabil, omenesc, măcar cât pot îndura eu, care sunt foarte sensibilă (cam ca… prinţesa pe şapte saltele + un bob de mazăre!!), mă revolt. Pe urmă mă armonizez cu tot ceea ce mă înconjoară – natura, oamenii din jurul meu – şi lucrurile încep să se schimbe. Nu ca în filme, pocnind din degete, dar încet şi mai ales onorând viaţa…

VISATORUL DIN ORIAH, INTELEPT AMERINDIAN

Nu ma intereseaza ce faci tu pentru a-ti castiga existenta.
Vreau sa stiu ce foc arde in tine si daca ai cutezanta sa visezi la realizarea a ceea ce porti in inima ta.

Nu ma intereseaza cati ani ai,
Vreau sa stiu daca iti asumi riscul sa pari nebun in numele iubirii tale, viselor tale si aventurii care este viata ta.

Nu ma intereseaza care planeta este in careu cu luna ta,
Vreau sa stiu daca ai atins cerul propriei tale tristeti, daca te-ai deschis datorita tradarilor vietii, sau daca te-ai asprit si daca te-ai inchis de teama unui necaz viitor.

Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.

Vreau sa stiu daca poti sa simti fericirea, a mea, sau a ta, daca poti dansa cu fervoare si te poti lasa complet cuprins de extaz pana in varful degetelor de la maini si de la picioare, fara sa spui ca trebuie sa fim atenti si realisti ca sa nu cumva sa uitam care sunt limitele fiintelor umane.

Nu ma intereseaza daca ceea ce-mi spui este adevarat,
Vreau sa stiu daca esti gata sa-i deceptionezi pe ceilalti ca sa ramai sincer cu tine insuti si daca poti suporta sa fi acuzat de tradare, dar sa nu-ti tradezi propriul suflet.

Vreau sa stiu daca poti sa fi fidel si deci demn de incredere.

Vreau sa stiu daca poti vedea frumosul chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi si daca tu poti simti ca sursa vietii tale rezida in prezenta Sa.

Vreau sa stiu daca poti trai esecurile, ale mele, sau ale tale, si totusi sa continui sa stai drept pe marginea lacului si sa strigi catre argintata luna plina: “Da!”

Nu ma intereseaza unde locuiesti si cat castigi,
Vreau sa stiu daca te poti trezi dupa o noapte de tristete si de disperare, de indoiala sau durere si sa faci ceea ce trebuie facut pentru copii.

Nu ma intereseaza cine esti si cum ai ajuns pana aici,
Vreau sa stiu daca poti sa stai in mijlocul focului alaturi de mine si sa nu renunti.

Nu ma intereaza ce ai invatat sau unde ai invatat si cine te-a invatat ceea ce stii,
Vreau sa stiu ce te hraneste din interior cand totul se prabuseste in jurul tau.

Vreau sa stiu daca poti sa ramai singur cu tine insuti si daca esti fericit intr-adevar in propria ta companie in aceste momente de vid.

Cheltuieşte banii cu caaaaap!!

....MA DUC LA DENTIST...
DENTISTUL  OCOLIT DE PATRU ANI....
...am nevoie de un cor de incurajări...
 PS... Valabil 3 luni de la .. înjurnaliere!!!

NOI, ROMÂNII...

Cele pe care le voi scrie în continuare constituie punctul meu de vedere, răspunzând celor care nu înţeleg de ce nu mă ocup de evenimente sociale şi politice. De ce apreciez sau de ce nu apreciez anumite persoane publice, care îşi fac steag din a denunţa răul din români, văzând rău de fapt peste tot, neavând nici o speranţă, dispreţuind şi întărâtând mereu pe aceia care chiar încearcă să facă ceva, chiar şi numai să încurajeze… Cred că mulţi comentatori de aşa zisă elită sunt doar oportunişti în faţa unor situaţii în care mai curând ar fi de dorit trecerea la încurajarea oamenilor de iniţiativă, a gândirii libere şi pozitive decât susţinerea acelei veşnice litanii a neputinţelor guvernului, partidelor, asociaţiilor, etc. Aş dori să ne sprijinim mai mult, să ne încurajăm mai mult, să ne apreciem reciproc…
De altfel, am mai spus aceste lucruri – referitoare la sarcina poporului român. Ceea ce vreau să fac aici este să detaliez puţin.

Românii, la fel ca oricare alt popor, au o sarcină foarte clară în lume, printre celelalte popoare. Este posibil ca unul sau mai multe popoare să aibă sarcina de a învăţa să fie uniţi, în condiţii diferite – fie de mediu, fie sociale – pentru realizarea unor lucrări spirituale de anvergură medie până la înaltă. Poporul român a avut, şi are sarcina de a îmbina puterea unirii în acele condiţii grele pe care le ştim din istoria noastră, cu puterea de a dezvolta lucrări pe cont propriu, individ cu individ – cel mult sub formă familială. Dacă sarcina a fost în familie, în interiorul familiei fiecare membru îşi poate asuma singur câte un rol. Unul munceşte înafara familiei, altul în interiorul familiei, altul învaţă, altul comunică, altul se informează. Este o diversitate pe care foarte rar o vom găsi în familiile altor popoare. Dar nu înţelegem că noi, românii suntem suficient de puternici şi de pricepuţi pentru a reuşi în tot ceea ce simţim că avem de făcut. De aceea mai ales acasă, în mijlocul alor noştri, nu ne prea apreciem unii pe alţii, nu n încurajăm, ne plângem că nu suntem ajutaţi… dar pentru că nimeni nu are de gând să schimbe situaţia, mergem mai departe spunând cu un soi de dispreţ suveran: “Dacă eu nu o fac, cine s-o facă?!”… Şi ne doare îngrozitor când ni se spune să nu ne plângem. Nu prea ne dă prin gând să ne spunem frumos: “Dragă, fă tu asta – eu o fac pe asta!” Dacă femeia face curat, de mâncare, iar bărbatul său stă la meci la TV, dacă cumva omul are tupeul să dorească să-I povestească cumva soţiei… vorba românului: şi-a găsit beleaua!!!…
De fapt avem probleme cu comunicarea, nu avem probleme cu lucrarea… Dacă am fi de acord să nu avem pretenţii sau dispreţ, ci înţelegeri şi preţuiri, poate că am putea vedea cum pacea, calmul, puţina bucurie pe care ne-o oferă viaţa austeră, ar schimba fundamental orizontul nostru personal.
Oricum, cu toate certurile, disensiunile pe care ni le cunoaştem, ne facem “datoria”. În afara ţării, românii nu sunt uniţi, dar numărul celor care devin vestiţi în lume, om cu om, este mare. Românii nu au creat imperii, dar au apărat ceea ce pe bună dreptate numim fără greşeală – cred eu! – “fiinţa naţională”, dar şi Europa întreagă, de multe ori. Bune cuvinte!! Buni oamenii (doar metoda nu o agreez nici eu, de loc) aceia care au hackerit lumea, pentru a atrage atenţia asupra acestui aspect…
Românii au sarcina exterioară de a arăta oricărui om din lume că se poate descurca azi singur, ajutând chiar puţin câte puţin în jurul său. Interior, între noi, sarcina este să ajungem să o facem fără să ne plângem, fără să ne impunem punctul de vedere, fără să minimalizăm pe cel de lângă noi. Putem să atragem echilibrat atenţia, când este cazul, dar să nu facem circ din acest lucru. Fără să impunem altora şi fără să lăsăm să ni se impună – în limitele bunului simţ, limite pe care trebuie să ni le aducem aminte – căci le cam uităm şi unii dintre noi considerăm, fără discernământ, că depăşirea acestor limite înseamnă tot libertate. Subtilitatea discernământului este o înţelegere care va veni, mai devreme sau mai târziu, conştientizând lipsurile în comportament: în timpul, sau după terminarea destinului – după puterea spirituală a fiecăruia.
Cei care înţeleg acest lucru pot avea dimensiunea întreagă a sarcinii sau numai liniile sale generale – bune şi acelea, până la urmă, deşi încă nu am învăţat bine să ne comunicăm înţelegerile cu calm, fără să contestăm, ci doar să explicăm: “Asta pot să fac eu – asta fac!!” sau “Nu mă pune să fac eu ceea ce poţi să faci tu!!” sau “Nu-ţi place ce-ţi cer – eşti liberă să faci ce vrei!!” (sens destul de dispreţuitor, însemnând divorţăm şi gata!!) sau “în loc să te plângi, mai bine ai face altceva!!”… Mergem mai departe, nimic nu se schimbă, nu ne ia nimeni greul de pe cap… Doar că, cu timpul, înţelegem că toate au un rost. Multe femei consideră că au nevoie de un bărbat cu care să facă “o casă”: adică o familie. Destinul le arată repede că viaţa pe care o au astfel nu este pentru ele, că au rămas singure şi că s-au descurcat aşa, fără să bage de seamă cum şi când viaţa le-a adus înţelegerea că au devenit mai puternice, mai bune, mai înţelegătoare.
Toate cele pe care le considerăm negative în propriile noastre vieţi nu sunt de fapt, în totalitate, aşa… Avem tendinţa să ne judecăm unii pe alţii pentru că avem şi intuiţia că putem avea pretenţii. Că suportăm, greu – dar o putem face… Şi asemenea pretenţii, în exprimare prin trecere de la subconştient la conştient, iau forma comparaţiilor cu alte popoare, despre care însă uităm că au avut alte condiţii de trai: agresive şi cuceritoare, au avut colonii, încă storc în continuare bunuri materiale, nu-şi comentează pieţele de desfacere din fostele colonii şi multe altele. Dar comentează popoarele care au suportat situaţii grele prin laşitatea de care ele înseşi au dat dovadă în momentele cele mai grele ale vieţii lor…
Sunt neputinţele noastre, ale oamenilor de pretutindeni…
Noi, românii… Avem pretenţia să credem că trebuie să ne mobilizăm permanent să facem o lucrare internă de mare anvergură – însă nu avem tot timpul de făcut aşa ceva. Lucrarea de industrializare, aceea de plată a datoriilor externe, la fel ca şi revoluţia din 1989 s-au realizat prin unirea întregului popor, dar totodată prin forţa fiecărui om în parte. Nu s-au datorat – aşa cum se petrec lucrurile în ţările dezvoltate cu care ne comparăm nefericit – unor organizări inteligente, ci prin forţa şi inteligenţa fiecăruia în parte. Încercări de organizare s-au realizat, pretenţii mai curând, căci veneau din partea unor organe incapabile de a face o organizare, o conducere adevărată, de calitate superioară. Şi ştim bine acest lucru…
Am dori să facem şi acum la fel, dar acum oamenii se preocupă de treburile lor personale, indiferent dacă muncesc, se uită la telenovele sau navighează pe internet. Ne uităm la filme şi telenovele pentru că nu am putut călători în lumea largă, să cunoaştem ceea ce gândesc alţii. Nu ne uităm numai la telenovele, ne uităm şi la ştiri, la discuţii socio-politice, căci nu am avut parte de ele în anii anteriori. Vrem să facem mai multe, dar ne descurajăm reciproc, ne ameninţăm, ne lovim… Trăim – bine-prost, dar trăim. Am putea mai mult şi mai bine, dar iar facem comparaţii cu cei care s-au dezvoltat liberi din 1945 încoace (pe ei nici nu-i interesează!!), cu cei care speculează, cu cei care îşi numără populaţiile cu sutele de milioane sau teritoriile cu zecile sau sutele de mii de kmp.
Mă opresc aici. Să facem ceva, fără să aşteptăm să facem ceva mare, uriaş, cu iz de “lovitură” care ar presupune mai mult compromis de la corectitudine, fără muncă, fără gândire. Poate vom reuşi măcar să fim mai calmi, mai bucuroşi de viaţă!!

DESPRE CONDUCĂTORII DE AZI

 Pornesc în discuţiile de azi de la următoarea idee:
„In fata lui Dumnezeu nu cred ca este atat de important daca ai fost presedinte."
Leg acest răspuns de o altă idee:
"Sufletele presedintilor sunt la fel de importante ca ale gunoierilor, cred eu. Deindata ce parasesc trupul, isi urmeaza ciclul. "
Încurajez această idee, căci am aceeaşi încredinţare eu însămi.
Între cele două fraze, care aparent ridică idei asemănătoare, eu percep aici câteva nuanţe.
Aş dori să se citească aceste rânduri cu atenţie, pentru a sesiza cele pe care doresc să le evidenţiez.
Da, toate sufletele au aceeaşi importanţă pentru Dumnezeu: ale oamenilor sărmani, sau nepricepuţi încă să urce în planuri profesionale, sociale mai înalte, la fel ca şi ale celor care străbat cu uşurinţă astfel de planuri de anvergură, chiar planetară, nu numai statală. Cu uşurinţă - chiar dacă la baza unor astfel de avansări stă aroganţa agresivă sau ardoarea de a ajuta.
Desigur că nu grandoarea superficială, puterea impusă semenilor, au importantă în faţa lui Dumnezeu. Deşi au şi ele importanţa lor, căci sunt faze absolut necesare de libertate, pe care Dumnezeu le înţelege mai bine decât oricare dintre noi… Voi dezvolta în viitor astfel de subiecte, legate de conducătorii lumii - vechi şi contemporani deopotrivă. Ceea ce aş dori să discut aici, cu acest prilej, este faptul că în faţa lui Dumnezeu contează foarte mult 2 aspecte, cel puţin:
1. faptul că fiecare spirit uman a venit aici pentru a-şi cunoaşte toate neputinţele (şi să-şi consolideze de asemenea puterile spirituale corect folosite): prin trăire efectivă, prin proprie recunoaştere a acestor neputinţe care se pot manifesta oriunde s-ar duce, în orice parte a universului, împiedicându-şi semenii în străduinţele lor de percepe corect lumea şi de a aplica corect cunoaşterile astfel primite. Chiar dacă în momentul trăirii efective nu avem capacitatea de a înţelege diverse elemente constitutive ale lumii noastre, chiar dacă nu avem puterea de a ne ordona înaintărilor tuturor semenilor noştri, cu siguranţă vine momentul în care vom avea puterea să le percepem corect pe toate: în derularea vieţii sau după terminarea ei.
2. faptul că asemenea spirite - multe acum pe Pământ - chiar oferă anumite feluri de ajutor celorlalţi evoluanţi care vin şi ei tot pentru acelaşi fel de cunoaşteri, alături de multe altele, mai restrânse, mai personale, nu de anvergură planetară. Oferă momente - grele, este foarte adevărat - prin care alţii învaţă, consolidează şi dezvoltă, ramifică sentimente umane înălţătoare pentru drumurile tuturor spiritelor: echilibru, bunătate, sacrificiu, altruism, iubire…
Este drept, nu toată lumea are nevoie de răutate şi cruzime pentru a înţelege reversul acestora, dar mulţi chiar au nevoie. Nu există nimic fără rost, nicăieri. Cei care au deja în bagajul lor sentimente pozitive, constructive, înălţătoare, în astfel de condiţii dure îşi consolidează cele pe care deja le au, exprimându-le şi oferind astfel întotdeauna exemplul personal, care vine să sprijine fixarea învăţăturilor. Un exemplu care este urmat pe loc de alţii sau după terminarea vieţii - pentru cei care nu au puterea să-şi modifice direct, acum, atitudinea agresivă faţă de semenii lor.
Ar trebui să ne gândim numai la faptul că prin hotărârile pe care conducătorii - în special cei agresivi le iau, bune-proaste cum or fi ele - ei pun în faţa semenilor lor conjuncturi în care se vor descurca în fel şi chip, după priceperile lor.
Ei, cei mai huliţi dintre cei care ne-au trecut prin faţa conştiinţei noastre, ale căror fapte reprobabile nu trebuie să le dăm exemplu de urmat, au însă 2 atu-uri în faţa lui Dumnezeu, chiar daca este neplăcut multora să spunem asta... dar de dragul adevărului trebuie spus...:
- sunt cei mai mici dintre cei aflaţi acum la întrupare, dintre spiritele întrupate ca oameni: fără experienţa, cu o frică cumplită de viaţă pământeană, orbiţi de dorinţa de supravieţuire cu orice preţ, în condiţiile în care nu sunt obişnuiţi să accepte superioritatea altora. Pe nici un plan.
Toţi am fost aşa, toţi avem sechele, toţi am vrea să nu le mai avem...
Şi toate se câştigă doar pe măsura creşterii puterilor noastre interioare, pe măsura formării şi diversificării experienţei noastre de viaţă.
- conştiinţa de bază a oricăror spirite umane este uriaşă... Cei pe care eu îi numesc în studiile mele bazali ai blocurilor piramidale şi blocuri spirituale afiliate bazalilor, cei pe care avem tendinţa de a-i desconsidera pentru manifestările lor neomeneşti sau pentru nepriceperile lor, au ştiut foarte bine, înainte de schimbarea vremurilor, înainte de ultima mare glaciaţiune, că vor fi criminalii vremurilor care vor veni… Acel moment al lor de înţelegere i-a condus la încercarea de a se ascunde pe fundul oceanului planetar, agonizând fără să se desprindă de viaţă, o agonie înfiorătoare, prin care doreau să simtă chinurile pe care ştiau, din experienţa ajutătorilor lor înaintaţi, că le-a venit şi lor timpul să le facă, căci toate spiritele trec prin aşa ceva...
Aceasta nu este o poveste inventată. Este istorie trăită de către majoritatea celor care se află azi pe Pământ.
Treptat le vom cunoaşte pe toate …
Iată aşadar de ce Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, pe cei care au stricat lumea… spunem noi cam pe nedrept… Poate că, dimpotrivă, ei fac mai dreaptă calea noastră… a celor care ne credem în fel şi chip: treziţi, înălţaţi, iluminaţi… Nu este de urmat, ci de înţeles şi, acolo unde este posibil, de evitat. Unde nu este posibil de evitat, este de trăit la cotele cele mai înalte de care putem fi în stare.
Cei care fac rău nu sunt de admirat, dar sunt importanţi, aşadar… Cei care îi admiră sunt şi ei de înţeles, dar nu şi de urmat…
Sunt cu toţii importanţi, nu numai pentru că au venit să evolueze aici. Orice suflet este important, şi am demonstrat că Dumnezeu nu distruge nici un suflet, nu există iad, ci numai conştiinţă care se orientează astfel să nu mai facă niciodată ceva rău. Să nu se mai considere nimeni superior, dar să facă lucruri mereu superioare…
În faţa lui Dumnezeu însă mai contează o anume subtilitate a rolului dezvoltat în societate. A fi conducător nu este un grad obţinut pe vecie. Un conducător nu devine niciodată un zeu, un sfânt, chiar dacă orice om poate fi numit aşa. Nici un suflet nu este „sfânt" pe vecie, nici „Iudă", nici „fariseu"… Nici acela de conducător de popor - nici acela de gunoier… Gunoierul de azi poate a fost sfântul de ieri sau va fi „sfânt" în alt ciclu de vieţi, când va fi nevoie.
De altfel, a fi în văzul lumii înseamnă o amprentare puternică: înseamnă astfel o învăţătură puternică într-un câmp mental foarte dens. Înseamnă să-i facem sau nu faţă, să facem lucrări ori să nu le putem face - să-i obligăm pe alţii să le facă. Şi să ştim că evoluţiile noastre viitoare ne vor învăţa să ajungem să le facem pe toate, în orice condiţii, după cum conştientizăm foarte detaliat toate seturile noastre de neputinţe.
A fi conducător înseamnă să creezi sau să perpetuezi condiţii pentru un popor întreg: condiţii să sufere sau să nu sufere - şi totuşi în suferinţă sau în lipsa ei să-şi continue viaţa. Nu este decât parţial nedrept că unii au huzurit în lume, în timp ce alţii au stat în frig şi au făcut foamea. Unii învaţă ce înseamnă austeritatea - alţii ce înseamnă viaţa calmă şi frumoasă. Contează însă ca austeritatea să nu se transforme în mizerie: iar unii conducători asta au făcut, sau fac şi azi, în continuare. Ca spirite întrupate, ei înşişi învaţă din propriile lor excese. Alţii învaţă să facă faţă exceselor altora.
Cu toţii învăţăm câte ceva. Şi ajungem să conştientizăm acest lucru, cândva.

ÎNTRE OBIŞNUINŢĂ ŞI REALITATE: Pentru început, PUPATUL MOŞTELOR

Ar trebui să fac o etichetă cu părerile mele privind diverse lucruri din lumea noastră, aflate undeva între mit, obişnuinţă şi realitate.
Căci sunt cam multe...
Am mai scris despre diverse lucruri din această categorie. Azi de dimineaţă m-am oprit aici, citind şi articolul lui Dan:
http://rodulpamantului.blogspot.com/2010/04/romani-pupaciosi.html
Ar fi multe de spus, de aceea m-am hotărât să scriu aici şi să concep un astfel de capitol în jurnalul meu.
Să încep cu pupatul moaştelor.
Eu am un fel de înţelegere faţă de acest obicei, deşi nu cred că se face altceva decât să se arate respect faţă de religii in general, faţă de Dumnezeu şi sfinţi, în mod particular. Însă mulţi preoţi se cred părtaşi la necesitatea de respect, convertit în tot felul de manifestări. Cunosc un preot care nu dă mâna la pupat. I s-a luat parohia din multe alte chestii asemănătoare, pe care nu le consideră necesare şi/sau consideră că ar trebui spuse lumii şi nu sunt. Nu are rost să mai comentăm. Punct.
Dar să înţelegem ceva: multe lucruri funcţionează – nu numai în religie, dar religia chiar aşa funcţionează de felul ei, indiferent de ramurile sale – pe principiul tradiţionalist. Iar acest principiu are la bază lucruri foarte reale. Unele dintre ele s-au pierdut în timp, altele nu. Deşi se poate spune că cele care nu şi-au pierdut valabilitatea nu au rămas nicidecum la fel ca în momentul în care s-au pus în aceste forme, căci trăim azi o multitudine de subtilităţi care dau volum enorm diverselor elemente predicate în forme originale. Tocmai faptul că au existat de fapt, chiar şi la momentul formării lor scrise, astfel de subtilităţi, de care puţini oameni erau conştienţi în acele momente ale existenţei noastre ca umanitate, conduce azi la controverse, la încredințări că multe lucruri au fost în mod expres ocolite sau chiar ascunse, deşi erau mult mai bune decât cele care au ajuns azi la noi pe cale oficială. Multe au fost ascunse, e drept, multe lucruri au fost cu bună ştiinţă retrase din cunoaşterea lumii. Dar noi suntem azi mult mai elevaţi decât cei care s-au erijat în mileniile anterioare ca cei mai buni dintre cei care puteau lua hotărâri la acel moment. Multe au fost făcute pentru că nu se potriveau cu buchea legii, dar a spune că toate au fost intenţionat făcute în sensul ascunderii sau inducerii în eroare nu cred că este corect. S-a mers pe o anumită linie şi s-a creat frica de alte lucruri care ar fi putut să fie interpretate ca păcat. De aici – mai departe este cale foarte dreaptă către ocolirea multor adevăruri.
Cei care au ştiut însă că lumea nu funcţionează aşa cum era prezentată oficial, au avut posibilităţi (infiltrări, furturi direct din şantierele arheologice) să preia multe elemente considerate ca fiind eretice sau care oricum aveau toate şansele să fie astfel categorisite. De altfel, după cât se spune, multe dintre cele care au fost cândva astfel numite se află în sedii religioase sau locuri ascunse de ele, din întreaga lume. Spuneam în articolul Iluminarea (3) că multe structuri conducătoare sau suprastructuri nerecunoscute oficial aşteaptă derularea timpurilor, căci ele ştiu bine că în spatele fiecărui lucru neînţeles sau prost înţeles cândva se află de fapt ceva nedescoperit încă. Cu toate acestea, se profită de faptul că nu se ştie de existenţa multor lucruri retrase, pentru a folosi pe ascuns multe dintre cele care intră astfel treptat în patrimoniul cunoaşterilor contemporane…
În fine, să ne oprim aici. Treaba lor ce fac, e treabă lor cu Dumnezeul în care ei ba cred – ba nu cred, după cum le e felul. Sau doar cred în anumite aspecte ale lui Dumnezeu, dar a schimba acum cunoaşterea lumii este prea greu pentru ei, aşa că lasă asta în seama bâjbâielilor oamenilor care nu mai au prea multă frică.

ÎN SPATELE TRADIŢIEI…
La origine, cunoaşterea umană avea această direcţie de a percepe vizual, auditiv şi vibraţional. Vibraţional – adică un anume fel de pipăit, de simţ interior tactil – dar cu tot organismul cunoscut, plus structurile corpurilor fluidice superioare, conştientizare care oferă o percepţie deosebită a mediului sau, în funcţie de experienţă, a unui singur element radiant din mediu. Astfel încât fiecare om avea acelaşi fel de percepţii şi, din confruntarea realităţii astfel percepute, s-au format încredințări timpurii. Timpurii – comparativ cu viaţa noastră de azi. Elemente ale încredinţărilor vechi (nu străvechi, căci ceea ce numesc eu străvechi face referire la etapele de evoluţie umană înainte de ultima glaciaţiune, iar cele vechi, la un oarecare timp, cam 2 3 milenii după) s-au perpetuat din generaţie în generaţie, prin intuiţiile tuturor şi prin rarele persoane care atestau, direct prin simţurile lor, cele vechi.
Ar fi foarte multe de spus şi le vom discuta pe parcursul timpului. Deocamdată să îmi spun părerea despre icoane şi moaşte. Cele cu adevărat originale au o vibraţie remanentă din vremea vieţii, suflului radiant al monadei întrupate, care a format, a folosit şi a lăsat pe Pământ convolutul material dens al corpului său fizic.
Atingerea lor sau, mai târziu, a structurii de menţinere şi protecţie (cutie, ladă) s-a dovedit a fi benefică pentru oamenii care aveau oricum atunci o vibraţie foarte ridicată. Diferenţa mare de vibraţie nu avea rezultate vizibile, dar putea să ajute la simţirea unei anumite stări – deşi se pierdea repede în vibraţia generală scăzută a omului. Omul însă putea să rămână conştient de acea stare şi să încerce să-şi ridice pe variate căi vibraţia generală. Să ajungă în situaţia de a primi influenţa benefică a unor astfel de moaşte, dacă mai putea veni în contact cu ele.
Şi tot la începuturi, astfel de moaşte erau proprietatea tuturor, unde un singur trup era proprietatea întregii comunităţi. Ulterior fiecare familie – cu toate încrengăturile de rudenie – a avut o bucăţică din acel trup, în condiţiile creşterii şi răspândirii comunităţilor umane pe teritorii mai mari.
De aceea s-a şi păstrat în diferite popoare urme ale acelor încredinţări vechi. Să nu se confunde însă acest lucru cu statui miniaturale sau în mărime aproape naturală, care la origine aveau cu totul altă destinaţie. Discutăm şi despre asta.
Puţine originale au rămas în lume. Sunt protejate în structuri materiale din aur-argint pentru că numai prin aportul unor astfel de metale se păstrează vibraţia proprie, fără influenţa celor care trăiesc în imediata apropiere. Mulţi nu ştiu dacă mai sunt sau nu originale, chiar şi dintre păstrători oficiali de bună credinţă. Multe au fost înlocuite cu unele elemente asemănătoare, care să ofere eventualilor clar-simţitori, rapid, imaginea asemănătoare cu cea originală (spre exemplu, cununa lui Iisus a fost înlocuită prin sec. XVI cu o cunună asemănătoare a unui alt condamnat, mort în condiţii de nevinovăţie, un martir în orice caz, al credinţei creştine).
Nici lancea despre care se spune că ar fi fost aceea cu care a fost împuns Iisus nu cred că este veritabilă. Europa nu are acum timp să-şi expună adevărurile. Multe icoane aşa zis originale nu sunt chiar originale, chiar dacă sunt foarte vechi şi ele, purtătoare de gânduri bune, de credinţe şi speranţe, astfel încât devin chiar benefice. Minunile însă sunt de fapt, aşa cum spunea şi Iisus, datorate credinţei omului, care se sprijină pe intuiţii puternice despre realităţi situate momentan dincolo de senzorialul cotidian.
În acelaşi fel pot fi înţelese ofrandele de flori, inițial pentru crearea unui zid vital între populaţia care venea în temple, pentru ca elementele de cult să nu fie influenţate de credincioşi. Spargerea frontului mental, format din gândurile care impregnează obiectele de cult în special, a fost una dintre înţelegerile cele mai timpurii ale preoţilor egipteni. În interiorul templelor, acolo unde aveau loc cele mai importante lucrări mentale, nu existau de loc obiecte în incinta special construită, după regulile activităţilor astral-mentale intens folosite de ei.
Ulterior plantele au fost folosite în scopul impregnării lor cu vitalitatea moaştelor, folosite exact cum o facem noi încă şi acum, luând flori de la biserică în zilele sărbătorilor de cea mai mare vitalitate. O vitalitate planetară de altfel, unii preoţi o ştiu bine, alţii nu… Deci nu trebuie să judecăm, căci nu ştim pe cine, nu ştim cui i se cuvine şi cui nu… Mai bine spunem că e treaba lui cu Dumnezeu şi gata. Facem în continuare ce credem de cuviinţă, ce simţim, fără să judecăm pe cei care fac altfel.
Religia păstrează multe elemente care duc spre dezvoltarea intuiţiilor, liniştirea sufletului şi înţelegerea lumii în care trăim. Chiar şi prin calea lui „Nu” – despre care cred că nu trebuie dispreţuit, ci doar folosit în echilibru, fără patimă. Înţeleg că aşa.. sau aşa.. nu trebuie să fac eu, dacă am conştientizat ceva.
Totul este, până la urmă, învăţătură.

INTRE IDEAL SI REAL

Este drept ca stim foarte putine lucruri depsre ce ar putea fi ideal pentru noi. De fapt, ideal este sa trăim pentru tot ceea ce se petrece cu noi, in fiecare moment de viata. Sa stim ca tot ceea ce trăim poate sa ne fie adus de catre un frate spiritual. Mai popular spus, de catre Jumatatea noastra…
Spiritual vorbind, este un subiect de analiza destul de dureros pentru multa lume. Este intr-adevar dureros sa aflam ca vecinul care ne chinuie de 20 de ani ne este frate spiritual, seful care ne-a dat afara din serviciu, copilul care ne-a facut de rusine in fata intregii comunitati…
Dureros sa ne imaginam ca cel pe care l-am crezut Jumatatea noastra ne-a parasit sau chiar si numai inselat amarnic nădejdea, speranta…
Sa aflam ca ne-am lasat Jumatatea prada deznadejdii, durerii, cu un copil in brate, cu saracie, boli, probleme…
Aflam si povesti minunate de dragoste – nu numai in filme, ci si pe strada noastra, in familia noastra. Uneori suntem disperati ca nu ne gasim Jumatatea, ceea ce credem ca ne este idealul, minunea, fericirea sublima… o cautam o viata intreaga fara sa avem multumirea sa o fi gasit… Ne casatorim fara sa o cautam si o gasim dincolo de sperantele avute. Rupem legaturi, familii pentru a fi impreuna, calcand peste sperantele, bucuriile, iubirea si increderea celor din jur…
Suntem oameni, pana la urma, cu durerile noastre, cu bucuriile noastre…
Ne impartasim bucuriile durerile, deznadejdea, nadejdea. Ne oferim sprijin – atata cat putem in acel moment. Stim sau nu stim ceva, putem ajuta un om necajit doar si cu o vorba buna.
Niciodata sa nu ocolim o vorba buna. Nu conteaza cui ii este adresata, nu stim cat poate alina si in rest, nu numai persoana careia cu care discutam direct. Am discutat mult despre influentele radiante. Sa nu le desconsideram niciodata.
Este drept, am studiat profilul spiritual al oamenilor timp de 10 ani, dar oricate ai afla, nu poti alina un om in momentul durerii sale. Poti doar sa ii spui un cuvant bun, iar cand se va linisti, se poate explica cate ceva despre cele pe care le trăim la nivele foarte subtile.
Pentru unii sarcina de destin este sa se obisnuiasca cu Jumatatea lor, de aproape sau mai de departe. Sa nu ne imaginam ca numai acolo unde totul curge ca laptele si mierea este vorba despre frati spirituali, despre Jumatatea noastra... Caci suntem destul de diferiti pentru ca fiecare dintre noi sa avem ceva de reprosat. Diferentele pot foarte mici, si recunoastem de multe ori ca ne luam la cearta din te miri ce, din maruntisuri… Dar maruntisurile fac viata noastra, si tocmai aici este problema: buturuga mica poate chiar sa rastoarne carul mare.
Adica: de multe ori avem nevoie de oameni de foarte mare nadejde – oameni cu care sa conlucram in probleme de foarte mare subtilitate: aici sau in alte locuri din univers. Mai ales pentru astfel de situatii avem nevoie sa fim aici, pe Pamant. Aici sa ne obisnuim cu lucruri cu care nu am fost obisnuiti, iar diferentele cele mai puternice se vor vedea cand vom ajunge in zone de mare finete a trairilor personale sau de grup. Uneori, sa ne obisnuim cu aceasta idee: viata unei planete, sau unei stele, sau chiar a unei galaxii, poate fi in pericol din cauza unor astfel de diferente.
De aceea trăim astfel de momnte aici. Sa ne dam seama de incompatibilitatile noastre si sa le remodelam cat putem mai mult.
Asadar, un caz poate fi fratie prin complementaritate, altul de fratie prin sinergie – dar in ambele cazuri nu este vorba nicidecum de ... karma (a trebuit sa suferim pentru ca am facut si noi pe altii sa sufere) ci de obisnuinte si de ruperea unor obisnuinte. In toate cazurile avem nevoie sa ne obisnuim sa trăim linistit, calm, fara fracturi emotionale, puternici si totusi moderati. Avem nevoie sa ne cunoastem bine, sa stim fenomenologia spirituala si sa ne obisnuim, treptat, sa nu mai suferim.
Fratia prin sinergie este cazul in care spiritele se simt sinergice, traiesc in acelasi fel, simt la fel, se bucura si plang la fel, par aceeasi persoana, acelasi spirit in 2 corpuri diferite.... Dimpotriva, fratia prin complementaritate are specific simtirea complementara, spiritele par a se completa unul pe altul sau dimpotriva sunt intr-o permanenta cearta, chiar daca se iubesc. Se ranesc, caci simtirea e la fel – dar manifestarea este opusa. Invata astfel sa ajunga treptat la amabilitate, apoi la prietenie si apoi la impletirea simtirilor si manifestarilor. Este nevoie, caci peste tot in evolutii vom avea nevoie de frati de nadejde, cu care sa ne impletim fortele pentru tot ceea ce avem de facut, oriunde, oricand. Daca avem sarcini care presupun o prezenta a fratelui de spirit, a Jumatatii noastre, atunci el apare, ne facem sarcina impreuna si apoi dispare. Unul dintre frati suporta mai usor despartirea, altul mai greu, sau unul se interiorizeaza, altul se exteriorizeaza, dar suferinta exista la inceputuri, sau suferind dupa cel drag, face sa sufere altcineva, poate chiar o comunitate intreaga. Atunci ne obisnuim cu despartirea, cum vrea unul sau altul, iar intelegerea de aici, de la radacina obisnuintelor noastre, se va rasfrange foarte puternic in alte situatii, in alte locuri din univers, in alte universuri mult mai subtile. Asadar ne obisnuim cu despartirile pana ce ele nu mai sunt despartiri, ci momente din viata. Ne putem aduce aminte de ele, cu bucurie, cu placere.
Da, stiu, mai este cale lunga pana acolo, poate ne-am imaginat si noi eternitatea stand la poalele unei entitati si cantand, dar poate ca a venit vremea sa înţelegem ca lucrurile nu stau chiar asa.
Si mai ales ca sta in puterea noastra, A FIECARUIA DINTRE NOI sa credem ca totul tine de noi insine. Nu prea sunt de acord – parerea mea – cu cei care ne promit rezolvarea karmei, linistirea prin reconectare… Sa înțelegem CA SUNTEM CONECTATI INTRE NOI, SI CU TOTII SUNTEM CONECTATI LA INTREG UNIVERSUL, nu existam inafara universului, ne ridicam ochii catre tot ceea ce credem ca exista si descoperim ca niciodata... DAR NICIODATA... nu am fost rupti de ceea ce vedem, simtim…
Sa înţelegem ca nu suntem rupti de nimeni, nici de fratii nostri, nici de ceruri, nici de pamanturi, sa le iubim si sa ne iubim pe noi insine la fel de mult ca si iubirea insasi care ne iubeste pe noi!! Daca vom oferi tuturor iubire, de la noi in infinit, nu vom mai gasi nici un loc pentru suferinta…
(Valabil si pentru mine… Hmmmmm… nu vin de prin ceruri... Cine se crede aşa… e treaba lui !!! :))))))))!!!

EU CHIAR MĂ IUBESC PE MINE !!

Da! De mult timp!! Nu de acum, din timpurile destul de libere pe care le trăim azi, ci de mult, doar că nu ştiam cum să numim asta. Noi o numeam atunci: iubire pentru libertatea noastră. Ne eliberam de legăturile exacerbate ale unei iubiri care ne sufoca.
Şi am reuşit. Deşi nu singură. Poate că am avut un ajutor fără de care atunci nu aş fi răzbit, căci dacă ajutătorul meu de atunci nu ar fi trecut prin aceleaşi simţiri ca şi mine, dacă s-ar fi supărat egoist, crezând că eu nu sunt în stare să iubesc, poate că altfel s-ar fi pus  problema.
Mă iubesc, adică îmi iubesc viaţa de când am ajuns la concluzia că iubind un bărbat şi aşteptând mereu noi dovezi ale recunoaşterii iubirii mele de către el… am uitat de mine!! Nu am mai avut viaţă personală, trăiam respirând prin el, cu el… Şi el – la fel!! Ajunseseră să sufere alţii din pricina felului în care noi nu mai vedeam în faţa ochilor decât o singură persoană…
Normal că o astfel de simţire nu este străină multora dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri. Unora din jurul nostru nu le-a păsat, alţii au judecat că nu am avut prea multă iubire sau nu a fost de loc iubire… Dar nouă ne-a păsat foarte tare de cei din jurul nostru, ca şi de noi, personal… Am început treptat să ne iubim viaţa noastră, acea viaţă dinafara noastră! Pe vremea aceea, prin 1985, nu ştiam nimic despre cele pe care le citim azi pe toate cărările. Când a trebuit să ne despărţim… „căci a venit şi clipa ceea” (!!) am făcut-o pentru că trebuia, şi chiar dacă ne-a fost tare greu, aveam deja fiecare o viaţă personală, ceea ce ne-a ajutat teribil de mult. Nu ne-am agăţat unul de altul, nu ne-am deranjat unul pe altul… Ulterior, cineva a spus: sunteţi fraţi de spirit, cum aţi putut? Ce n-ar da alţii să îşi găsească perechea??!! I-am spus că avem atât de mulţi fraţi de spirit prin jur, încât, dacă ar trebui, am găsi o altă „jumătate” sau „sfert” sau oricum „părticică” din noi în jur, întotdeauna!!
Tot treptat mi-am dat seama că tot ceea ce se petrecuse îmi dăduse o mare lecţie de viaţă. Că nimic din ce învăţăm nu se aplică doar pe o singură direcţie! Întotdeauna există o serie întreagă, cunoscută sau necunoscută momentan, de drumuri pe care putem să folosim o învăţătură.  Mi-am dat seama de asta în momentul în care vedeam oamenii ieşiţi la pensie, care se întrebau plângând ce vor face ei de atunci – încolo… Nu mai aveau viaţă, nu aveau copii, prieteni, rudele erau mereu prilej de ceartă… Aveau o casă la ţară… dar cum să se înfunde ei în „ţară”…
Greu, foarte greu…
Mă uit la oamenii mai în vârstă, se urăsc pentru bătrâneţea lor, se văd urâţi, bolnavi, părăsiţi… Mă urăsc pe mine că nu mă doare de loc aspectul pensiei.. Ba dimpotrivă… un prieten mă întreba ieri când ies la pensie… Of! cu cât înaintez în vârstă, cu atât pensia se duce mai departe!! Poate că, totuşi, voi putea intra în marja celor care ies după legea veche, care oferă oarece posibilităţi celor care pot ieşi anticipat până la 31. decembrie 2012…
(Aaaa… iar 31.XII.2012 !!!!!!! ce dată….. )
A ne iubi, a iubi ce suntem, ce facem, ce trăim este departe de a fi un mod egoist, dar exacerbarea poate conduce pe nesimţite la egoism. Şi cum extremele se ating, lipsa totală urmărită, de „ego” conduce la sclavie şi, treptat, la acumularea de energie nefolosită şi revoltă, ruperea lanţurilor, reintrarea în ritmul corect: acela de exprimare a personalităţii umane, a libertăţii de expresie, a ceea ce numim liber arbitru..
A te iubi pe tine însăţi înseamnă a privi cu drag şi pe alţii, a nu-i subestima, a le arăta cum se iubeşte, a se universaliza prin iubire. Universalizarea nu presupune chiar de loc auto-plasarea înafara celor în mijlocul cărora, de fapt, tot rămânem în mijlocul lor, este fals că suntem înafară, tot înăuntru suntem… Nu este bine însă, cred eu, să acceptăm chiar tot, în ideea că numai altul poate ştii mai bine decât noi înşine. La polul opus, nu cred că este bună ideea să rămânem în ideea că eu sunt tu, şi, dacă tu ştii sau faci multe lucruri, asta înseamnă că eu nu mai am nevoie să fac efortul să ştiu. La fel ca şi acel efort de a face ceva acum, căci ştiu bine că eu ştiu la alte nivele vibraţionale totul, aşa încât acum nu mai trebuie să fac acum, aici, acest efort.
Efort trebuie făcut, pentru cine află despre necesitatea unui asemenea efort, căci avem nevoie să ne obişnuim să căutăm cunoaşterea în orice condiţii de întrupare. Avem nevoie să ne obişnuim să trecem învăţăturile de la momentul primirii lor, la alte sfere ale trăirilor noastre: tot în orice condiţii. Aceasta înseamnă că suntem, şi ne păstrăm pe drumul universalizării. Să ne trăim vieţile fără să ne transferăm toate puterile doar într-o direcţie, ci să ne echilibrăm făcând tot ceea ce este de făcut în toate momentele vieţii noastre.
Să ajutăm tuturor celor care vor să facă acelaşi lucru, care simt că trebuie să facă la fel. Să dăm exemplu, fără să impunem, fără să obligăm, fără să „trasăm” obiective. Fără să cerem nimic în schimb, chiar dacă omul ajutat va câştiga băneşte din sfaturile noastre.
Dar, normal, fiecare procedează după cum simte. Acestea sunt încredinţările mele…

De ce ni se dau informaţii eronate cu privire la vieţile noastre anterioare

Sigur că este un subiect foarte complex, delicat în felul său. Sigur că, după aprecierea mea, nu este o minciună când omul declară că i s-a spus că este actuala reîntrupare a altcuiva din vechime. Nu este ceva asemănător faptului că omul iubeşte un anume personaj şi apare în public ca şi cum ne-am lua un ID pe Messenger. Adică dându-se în mod intenţionat drept cineva admirat de el însuşi, pentru a face impresie uluitoare asupra altora. El însuşi este uluit, dar, pentru că se consideră un ales, pentru că aşa ne-a învăţat societatea: că aleşii au parte de vorba lui Dumnezeu sau a trimişilor săi, îngerii, arhanghelii, chiar se cred aleşi, deschizători de drumuri şi încearcă să facă tot posibilul pentru a aduce la cunoştinţa societăţii ceea ce este şi face.
Puţini dintre cei care descoperă adevărul au curajul să se corecteze în public, dacă şi-au făcut deja anterior declaraţiile.
Să dezbatem un pic acest subiect.
Este unul dintre primele lucruri cu care unii oameni se confruntă când învaţă să penduleze sau să folosească ansa pe litere, sau intră direct în comunicare. Pe vremea când am început să pendulez şi eu, puţini ştiau bine despre comunicare; prin 1994, toată lumea pendula de zor sau mânuia ansa după 1 – 2 cursuri de radiestezie. Vremurile s-au schimbat, oamenii fac cursuri, intră direct pe comunicare, în meditaţii, apoi liber, chiar în stare cerebrală beta.
De ce ni se dau astfel de informaţii?? Pentru că, de regulă, se răspunde la întrebări pe care ni le-am pus cândva, deşi poate am uitat. Eu am observat atunci, la început, că toate lucrurile care mi s-au spus, fără să întreb eu, erau răspunsuri de acest fel, la întrebări mai vechi. Eu mi-am pus întrebarea aceasta când am citit în revistele dnei Aurora Inoan că deja apăruseră 20 de Napoleoni, vreo 30 de Marii Magdalene, alte personaje biblice. Observam că nu apărea nici un personaj din ramurile ştiinţelor, filozofi, oameni de artă, etc. … Plină de frică am întrebat şi eu: Am fost şi eu careva prin trecuturi??
Da, mi  s-a spus. Ai fost papesa Ioana…
Am intrat în Pământ de ruşine.
Am plâns şi cu greu am ieşit în lume în următoarele zile. Dar trebuia. Amărâtă, chinuită, le-am spus: eu sunt de vină, nu trebuia să întreb… La ce mi-a trebuit să mă chinui aşa??
Mi s-a spus că voi înţelege cândva subtilitatea acestui eveniment.
Am crezut că al formei de încarnare (numeam şi eu, pe vremuri, încarnare, acum numesc întrupare..)
Eeeei, dragii mei, vremea a trecut, eu am învăţat multe lucruri apoi şi am ajuns să pot să îmi văd nişte vieţi anterioare… călugăr într-o mănăstire pe valea Cernei, gospodină prin regiunile pe care istoria le-a numit ţările Ligii Hanseatice… om de rând retras din faţa cotropirii romane în Dacia… un pitic mut ajuns în faţa lui Iisus, care nu a dorit să mă vindece, căci numai aşa (am înţeles eu abia acum) puteam să îmi ajut fraţii dintr-o leprozerie… Dar permiţându-mi să dorm când ajungeam în preajma lor, undeva departe, dar în raza picioarelor Lui… Aşa se simţea piticuţul bine…
Aveam eu ceva chestii mai subtile prin antichitate, dar mă vedeam mergând, când bărbat, când femeie, mereu pe drumuri de munte, străbătând câmpii şi dealuri, văi şi munţii, mereu în preajma unor oameni luminoşi ca nişte zei… niciodată fiind la fel cu ei… Aveau încredere în mine şi eu aveam încredere în dânşii, ştiam atunci ce făceau, dar când îmi cercetam zilele acelea nu mai ştiam nimic…
Am vrut să ştiu. Am înţeles că numai concentrându-mă pe universul societăţilor puteam înţelege rostul lor. Nu pe vieţile mele. Ele îmi dăduseră având şi încredere. Asta trebuia să fac, la rândul meu. Să încurajez lumea să aibă încredere.
Am înţeles că întrebarea nu e just pusă: ce, cine am fost într-o viaţa anterioară? Am fost de toate, am avut timpuri de glorie personală, timpuri obişnuite personale, am făcut ce trebuia să facem, ne-am înţeles sau nu rostul atunci – dar nici nu era necesar să îl înţelegem atunci, pe loc, decât din punctul de vedere al celor pe care le aveam concret de făcut. Să muncim, să apărăm, să călătorim, să luptăm, să învăţăm…
Astfel încât, atunci când unii clarvăzători spun oamenilor: „Atunci nu ţi-ai înţeles rostul!”, ar trebui să înţeleagă chiar clarvăzătorul că mai are ceva de înţeles: că fiecare face exact ceea ce are de făcut, la vremea când are toate condiţiile să facă, condiţii care i se oferă omului, spiritului întrupat, prin naştere, prin societate. Iar omul chiar face, chiar dacă nu se gândeşte la profunzimea celor care rezultă din activităţile sale. Pentru asta va avea alte timpuri, aici sau în alte locuri. Nu se pune problema dacă a înţeles atunci, se pune problema să înţeleagă în acest moment, când a venit vorba, şi cunoaşterea, despre aşa ceva. Şi nu trebuie judecat ca „netrezit” cel care încă nu o face, căci fiecare are timpul său, locul său, puterea sa. Mai devreme sau mai târziu.
Că există un timp pentru filozofie şi un timp pentru acţiune. Că cei care au făcut în trecut filozofie nu erau oameni de acţiune, iar dacă aveau cunoaştere înaintată nu erau obligaţi toţi să o pună într-un anume fel de practică, în societatea lor. Căci unii au acest rost, şi alţii nu au acelaşi rost. Fiecare cu destinul său, fiecare cu felul în care se putea gândi în vremurile pe care le trăia.
Că este total greşit să judecăm societatea trecută, orice societate trecută, prin prisma celor prezente şi să spunem că omul a avut păcate din cauză că nu gândea cum gândim noi azi…
REVENIND…
Nu se dau astfel de informaţii tuturor. Cei care nu primesc astfel de „minciunele” cred că sunt atât de puri, încât nu s-a legat de ei nici o „minciunică”… Vor înţelege că însăşi această formă este o cale de înţelegere a subtilităţii căilor de percepţie a propriei forme de orgoliu. Orgoliu care apare nu ca mândrie bucuroasă că omul a realizat ceva, ci ca formă de a judeca pe cei care trec prin aşa ceva. De a crede că, dacă sunt pe comunicare, fac parte dintre cei „ aleşi”. Părerea mea este că există, într-adevăr, înainte-mergători, dar pentru a face ceva, nu a judeca pe alţii. Să vadă clar ce nu se face în societatea lor şi să vadă ce poate face fiecare în parte, aducându-şi aportul după puterea sa.
Sunt cel puţin 2 sau 3 motive din care apar astfel de stratageme spirituale. Duritatea aparentă a metodei apare necesară din cauza unei societăţi agresive, radicală în exprimarea sa faţă de cei care se străduiesc să aducă puţină cunoaştere în plus. Nu se mai ard pe rug, se ameninţă pe faţă sau pe şest, se atacă subliminal şi se recurge apoi la oferte de însănătoşire, de lucru, de încartiruire în rânduri ce pot specula orgoliul, mândria.
Unor astfel de oameni le este necesar să treacă de orgoliul de a fi cineva. Şi îşi pot da seama de acest lucru, până la urmă, mai devreme sau mai târziu. Dacă nu-şi dau seama, vor merge pe această cale, din care oricum vor avea destule de învăţat.
Altora le trebuie aşa ceva pentru a fi încurajaţi. Fără un ascendent glorios nu ar avea nici un curaj să meargă pe un drum propriu, chiar dacă în compania altora. Treptat, după întărire, îşi vor da seama şi se vor replia singuri, cunoscând adevărurile proprii şi folosindu-le în mod echilibrat.
Altora li se formează în acest fel curiozitatea de a merge mai departe în cunoaştere, fie ea a societăţii sau aceea care abia acum intră în societate. Îşi vor cerceta vieţile anterioare şi vor înţelege nu numai cele pe care le reliefează azi societatea, ci şi multe alte aspecte: existenţa şi funcţionarea societăților vechi, existenţa şi funcţionarea unor structuri: sociale, planetare, universice. Mie mi s-a spus că, dacă sunt atât de afectată de ceea ce am aflat, de ce nu studiez cele care au fost, aşa cum au fost la vremea lor. Cu reverberaţii mult mai diverse decât acelea despre care ştim azi…
Şi aşa a fost. Un început de drum lung…
Vor mai fi fiind şi alte motive, voi o să cercetaţi, la rândul vostru şi o să găsiţi.

Atitudini normale fata de curentul de constientizare numit "trezire"...

Mi se pare normal sa vad din ce in ce mai multi oameni care iau atitudine impotriva curentului de constientizare - eu asa il numesc - pe care unii il numesc "trezire". Trezire spirituala...
(De data aceasta, pornesc concret de la articolul de pe Reteaua Literara, adresa:
http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/o-cunoastere-ascunsa-speciei-1)
Nici eu nu sunt de acord cu aceasta numire - "trezire", pentru ca din start creeaza disensiuni, chiar daca cel care discuta nu se situeaza chiar pe o pozitie de superioritate. Doar atrage atentia asupra unor simtiri noi, care nu sunt de loc neaparat de factura orientala. Ele au existat peste tot , cu alte cuvinte gasim aceste elemente chiar in literatura crestin-ortodoxa... da! cu alte cuvinte... dar cu acelasi sens este "trezvia"... Se vorbeste insa in mod contemporan, cu influente vestice... Normal ca cei de specialitate religioasa vor cauta, concurential, factori de separare, pentru a-si disputa intaietatea. Dar e omenesc...
Tot omenesc este si sa nu o facem, pentru a nu puncta concurential. Unii procedeaza intr-un fel, altii - in alt fel.
Toata lumea are dreptul sa scrie decent aici. Persoana la care va referiti chiar a scris decent.
Daca ne gandim la anumite persoane care sunt sustinute chiar de catre Uniunea Scriitorilor, cu burse in strainatate, etc., si care aduc o nota de pornografie in literatura romana... ce sa mai discutam... Nici mie nu-mi place, dar place multora!! imi spun parerea si merg mai departe.
In cazul dezbatut de dvs., poate, daca ne gandim mai cuminti, este vorba despre constientizarea unor aspecte spirituale despre care nici scoala, nici societatea nu ne-a invatat prea multe. De fapt - de loc. Nici biserica nu prea pune accent. Asta nu inseamna ca nu apar aspecte mereu noi, despre care nu exista intentia oficiala de a le aduce in constiinta maselor largi, in dezbatere calma, pentru ca oamenii sa se preocupe numai de interesele oficiale. Interese care esueaza lamentabil in dinamica lor spirituala, profund omeneasca, in fond.
Aspectele pot fi vechi, dar, in virtutea mecanismelor de mai sus, nu sunt cunoscute in proportie de masa. Tocmai de aceea este normal sa socheze, in diferite forme. Devenim constienti de un fenomen, asa este, de un fenomen. Nu este o secta, asa cum se mai spune pe ici - pe colo, sa fim seriosi... Pana la urma ne vom linisti, fiecare vom cugeta in felul sau si cu siguranta vom ajunge sa ne intelegem cu totii.
Repet, nici eu nu sunt de acord cu aceasta expresie, mi-am spus parerea in fata multora din aceasta categorie - care se considera "treziti". Am atras atentia asupra faptului ca se folosesc expresii traduse cuvant cu cuvant din scrieri straine, aduse pe piata de editori care urmaresc doar profitul imediat, dandu-se drept oameni de spiritualitate in presa, TV, siteuri.
Cele abordate de acest curent (sa-i zicem) sunt bune, dupa parerea mea, cu amendamentul de a analiza fiecare cuvant folosit in expuneri. Dar pentru ca orice inceput este greu, pentru ca suntem putini cei care explica cu calm, fara sa acuze, fara sa distruga ideea, simtirea, fondul  - si nu forma, cautand sa aduca forma la nivelul fondului... Este normal ca lucrurile sa se petreaca astfel.
Asadar, parerea mea este sa nu cerem desfiintare, ci doar sa moderam nuantele care fortifica fondul.
Bineinteles ca oricine are dreptul sa se exprime cum doreste, agresiv si in sustinere, si in aparare...

Iulian Dragomir: Despre starea civila a preotilor catolici (din volumul Amphyon, editura Arhetip – RS)

Starea de necasatorit ar fi, dupa domnia sa, o atitudine razboinica de lupta contra naturii, amintind de acel spirit soldatesc specific hoardelor de cuceritori.
Mai spune dansul si altele, despre homosexualitatea lor, dar ma opresc aici.
Strict despre acest subiect, parerea mea este ca nu are nimic de-a face cu termenul de comparatie.
Influentele sunt foarte vechi, la fel ca si in est de altfel, dar casatoria preotilor, specifica crestinismului ortodox, este o modelare dupa necesitatile vremurilor noi, la care Biserica Catolica nu a vrut sa se plieze, desi nu a putut niciodata tine in frau – nu neaparat homosexualitatea, cat sexualitatea in general, foarte normal pentru majoritatea celor care au trait in secolele anterioare.
Pe de o parte preotii primelor forme de religie care au stat la baza crestinismului au pastrat lipsa activitatii sexuale, pentru pastrarea integrala a puterii interioare.
Pe de alta parte, influenta a venit din partea celtilor, acei celti adevarati, originarii pamanturilor din vest, care pastrau intreaga lor viata lipsita de actvitate sexuala, dupa felul de trai al moşilor dintai - care nu se legau de nimeni, creindu-si familii, datorita energeticii superioare a corpurilor lor. Mult timp dupa ultima glaciatiune, unii dintre ei au avut copii, dar nu cei foarte indelung trăitori. Comunitatile moşilor au avut intotdeauna copii, dar cei care au avut acest lucru in planul vietii lor nu au avut o activitate sexuala decat pentru a aduce pe lume un copil.
De aceea mi se pare foarte normal – desi altora nu li se pare – ca Maria, mama lui Iisus, sa nu mai fi avut alti copii si sa fi ramas fecioara dupa nasterea unicului sau fiu. Energetica sa corporala sunt convinsa ca i-a permis acest lucru.
Dupa regulile vietii noastre, ale corpurilor noastre devitalizate din ultimele milenii de viata brutala prin conditiile aspre, mai cu seama cele sufletesti, emotionale, nu putem accepta acest lucru. Dar treptat vom accepta, inca si mai multe lucruri care acum ni se par cu totul inacceptabile.

IZVOARE SI VINDECARI

Dintr-un ziar: "izvoarele sunt mai vindecatoare acum, decat altadata".
Nu as spune ca izvoarele sunt mai vindecatoare acum decat alta data, ci corpurile noastre au vibratia din ce in ce mai mare si se pot vindeca cu un ajutor minim, daca lasam linistea sa pogoare in sufletele noastre, fara sa ne oprim insa activitatile pe care le desfasuram in mod normal. Apa recirculata si curata din interiorul planetei ne poate ajuta  astfel in proportie mult mai mare decat in trecut.
Dar, da!! cu aceasta conditie, sa ne linistim.

AŞA NUMITELE "ATAVISME" ALE SPIRITUALITĂŢII

Foarte interesant acest subiect, nu mai ştiu pe unde l-am remarcat. Foarte inteligent puse câteva lucruri în discuţie, deşi la prima vedere ţi se par nonsensuri absolute…
Atavisme de felul acesta ar fi:
- prudenţa,
- prevederea, vigilenţa,
- perspicacitatea.
Şi sunt privite în perspectiva schimbării timpurilor, schimbare pe care o trăim azi, chiar dacă ne dăm seama de ea mai mult sau mai puţin.
Toate cele enumerate astfel fac laolaltă textura echilibrului uman obişnuit nouă, azi.
Viitoarea etapă mentală, de o spiritualitate uriaşă, îşi va intra în legile ei normale la un nivel de vibraţie planetară mult mai mare decât cel pe care îl intuim doar, acum. Deşi vibraţia este mare în prezent, şi noi ar trebui să fim mult mai departe decât sunt chiar şi cei mai înaintaţi dintre noi, azi, totuşi trăim exact vremurile pe care le trăim şi de la ele pornim discuţiile, la fel ca şi în trăirile noastre curente. Nu de la ceea ce ar fi la nivelul întregii societăţi: moral, spiritual, normal după legile pe care ne străduim să le urmăm. Dacă toţi le-am urma, fără excepţie, ele nu ar mai fi astfel reliefate din oceanul manifestărilor umane.
La schimbarea vremurilor, este drept, cele de mai sus pot deveni inutile, dacă le socotim la nivelele celor pe care le trăim acum. Să le desconsiderăm pentru vremurile care vor veni am face exact aceeaşi greşeală ca şi aceea pe care o facem azi, dacă credem că atlanţii au avut aceleaşi feluri de trăiri ca şi cele pe care le avem noi, în prezent.
Facem greşeala asta curent: credem că ceea ce simţim noi - simt şi alţii, că ceea ce putem noi - musai să poată şi alţii; şi aşa mai departe…
Într-o astfel de vreme mult înălţată, pe care o aşteptăm să vină, toată lumea ştie tot ce se poate şti, are tot ceea ce îi trebuie, nu mai există nesiguranţă, sentimentele umane înălţătoare devin universale. Serios, cât se poate de serios. Aşa se vor petrece lucrurile. Dar nu despre asta e vorba aici, ci despre faptul că, dacă în etapa intuitivă am uitat multe lucruri din trecut, în etapa mentală nu mai uităm nimic: le ştim pe toate, trăim cu toate, fără nici o greutate. Cu înţelegeri asupra:
- necesităţilor noastre din toate timpurile;
- tuturor rafinărilor care decurg din astfel de rădăcini. Căci suntem la rădăcina multor lucruri… nu chiar a tuturor lucrurilor, aşa cum spune Frodo pe stânca refugiului, după Dărâmarea Răului….
Dar devenim conştienţi de importanţa tuturor celor ce ţin de viaţa noastră: ale devenirilor tuturor, ale curgerilor lor prin lume, ale transfigurărilor lor la nivele din ce în ce mai înalte de vibraţie: nu numai ale Pământului, nu numai ale universului nostru, ci în toate universurile pe care le putem admite ca posibile, la nivelele cele mai înalte ale cunoaşterilor vremurilor noastre. Care se formează şi se remodelează în fiecare clipă care trece…
Devenim conştienţi de percepţii simultane, fie ele extinse sau punctiforme, de necesitatea cercetărilor de profunzime: cu găsirea celor mai rapide căi de cuprindere a subiectului abordat, cu rezultate optime pentru realizarea lucrărilor care au necesitat cercetarea.
Devenim conştienţi de folosirea optimă a forţelor noastre, cu vârfuri înaintate la parametrii de lucru diferiţi, chiar dacă lucrarea este cunoscută: condiţiile însă nu sunt întotdeauna cunoscute, şi cu asta va trebui să ne obişnuim în astfel de vremuri viitoare. Vremuri care vor aduce astfel sublimarea acestor manifestări, trăirile la nivele segmentelor lor în partea lor cea mai înalţată. Care nu au corespondent în exprimările noastre terestre dacă ne referim la trăiri în largul universului care ne aşteaptă deja. Dar dacă ne referim totuşi la trăirile de pe Pământ, ele au un astfel de corespondent: în elemente de care începem să fim conştienţi fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu.
Sunt, şi le recunoaştem:
- avântul în cunoaştere şi în sfera aplicaţiilor mentale pe care le vom stăpâni din nou, cu încredere în forţele noastre spirituale întărite, îmbogăţite;
- echilibrul în condiţiile cunoaşterilor tuturor factorilor de mediu, aprofundarea cunoaşterilor specializate pe sectoare înguste şi generalizarea lor, cu curaj, însă doar acolo unde este cazul. Înţelegerea evoluţiilor celorlalte vieţuitoare, care nu se pot feri suficient din calea omului, nu pot căuta decât ceea ce ele au în obişnuinţele lor - în volum destul de redus. Şi tocmai de aceea omul va simţi cu prioritate nevoia de a proteja mediul în cele mai fine aspecte ale echilibrului biologic planetar;
- căutarea şi găsirea rapidă a condiţiilor optime de desfăşurare a lucrărilor de mediu, orientarea în multitudinea factorilor planetari, cosmici şi de influenţă umană, pentru crearea unui areal necesar a fi mereu fin, delicat remodelat, în vederea încurajării revenirii la un biosistem bogat în orice loc al Pământului.
După cum vedem, toate sunt îndreptate către refacerea planetei după îndelungata sa folosire brutală în etapa al cărui sfârşit îl parcurgem acum.
Aceasta va fi cea mai bogată activitate umană în viitor.

Duminica Floriilor...

Dupa parerea mea, este o superstitie jaful de salcie, pentru care lumea se batea la propriu inainte. Acum, ca sa nu se mai bata, se rup si mai multe... ca sa fie destul...
Salcioarele se pastreaza așa cum sunt sau impletite in coronite. Dar dupa cateva zile devin frunze uscate, pe care lumea le tine tot anul, ca pe-o ofranda, pentru ca Dumnezeu sa vada, sa fie incredintat sa este iubit si ascultat. Chiar daca, normal, nu-L ascultam decat rareori, nici atunci cand in mijlocul frazei sau actiunii ne dau seama ca am gresit, si nu dam inapoi ca sa nu spuna "lumea" ca suntem prosti, labili, fraieri...
Dumnezeu stie insa… Mai trebuie sa ne incredintam si noi insine: ca indiferent de tot ceea ce este inafara noastra, in sufletul nostru credinta ramane. Ca evenimentele se petrec si noi trebuie sa le trăim ca sa invatam, sa înțelegem si sa folosim experiența noastra. Puterea incredintarilor noastre nu mai are nevoie azi de lucruri multe, mai trebuie sa înțelegem si sa trăim direct aceste lucruri.

EU CRED CA DUMNEZEU NU IA NIMIC, DE LA NIMENI...

De ce omul spune „Mi-a luat Dumnezeu dragostea”??!!
Sau, la biserică: Dă-mi, Doamne, înapoi ce mi-ai luat…
Multă durere…
Eu cred însă că nu îi ia Dumnezeu omului dragostea, ci doar s-a depărtat omul iubit, rătăcind pe alte cărări... Poate nici nu rătăceşte, ci merge doar pe altă cale, poate chiar pentru ca fiecare să aibă loc de altceva. Chiar dacă acest „altceva” este aparent un gol. De fapt, o aşteptare, o acumulare, o pregătire…
Şi, de fapt, nici aceluia nu i-a şoptit Dumnezeu să se îndepărteze, nu l-a luat cu forţa să-l ducă în altă parte… Dumnezeu creează condiţiile care ne pregătesc mereu pentru ceva nou sau pentru ceva de întărit, de consolidat, noi le urmăm sau nu…
Poate că acela chiar rătăceşte… dar aşa simte el şi este dreptul lui să simtă, să înţeleagă, pe calea lui.
Dragostea a rămas, poți s-o simți oricând... doar să vrei... Să vrei să ai încredere să mai dăruiești din ea, în felul ăsta, şi altuia...
…Cred că omul are dragoste multă... încredere nu are, uneori...

DOUĂ ZILE LA FESTIVAL

Dupa 2 zile pline de Festival (Body, Mind, Spirit... desi mai mult comercial, carnaval... in fine...) ma simt obosita, dar si foarte multumita. Am avut discutii superbe cu oameni de o inalta tinuta spirituala, prieteni si vizitatori la standul lor...
Am avut discutii deosebit de frumoase – si ieri, si azi – despre daci, romani, s-a ajuns si la sihastri. Si s-a discutat despre faptul ca nu stim sa apreciem simplitatea, curatenia sufleteasca, multumirea celor care duc o viata retrasa si cuminte. Dispretuim mult, pretuim putin... Se dispretuieste un viitor care poate fi legat de cumintenie, simplitate, liniste.
Bine, nu de catre chiar toata lumea, sa fim drepti... 

Lume... lumeeeee.... Oameni atenti... oameni indiferenti... Oameni de afaceri... 

Oameni flegmatici care se plimbau dispretuitori de la un stand la altul... se aratau nonsalanti, desi li se citea crisparea pe fetele lor.. Oameni care se chinuiesc neacceptand multe dintre realitatile din jurul lor, si ar dori sa chinuie si ei pe altii, fara sa-si dea seama ca ceilalti nu au avut niciodata intentia sa chinuie pe cineva. Ei doar traiesc, in felul lor, incercand sa faca un bine altora...
Dureros...
Prietena noastra spunea ca trebuie sa strangem randurile, sa ne sustinem, sa nu mai suportam individual tot felul de situatii grele... Este adevarat, asa cred si eu, dar daca inca nu putem sa facem asta, parerea mea este fiecare dintre noi trebuie sa aratam ca mergem mai departe, chiar daca ne simtim agresati, tocmai de aceea obositi. Nu poti sa fii altfel decat flexibil, dar nu intre frumos si urat, ci intre suferinta, cand apare, si revenire rapida spre bucurie. Numai oamenii nesimtiti nu sufera, si asta trebuie sa aratam, fiecare dintre noi acolo unde traim.Ca ne pasa de tot ceea ce se petrece in jurul nostru si traim in continuare linistiti, intr-o lume care se poate schimba in bine, nu in rau.

MANDALA (2)

Mandala lui Budha

Pentru noi, oamenii de azi, oamenii obişnuiţi care suntem noi azi, ideal este sa ajungem la Mandala-Curcubeu (mai pe româneşte), ceea ce înseamnă că omul este echilibrat pe toate activităţile corpurilor sale: fizic, vital, astral (emoţional), mental, cauzal, spiritual (budhic) si dumnezeiesc (atmic).
Pentru noi, cei care avem o viata foarte activa, se poate ajunge la culoare aurică predominantă în urma unei activităţi unilaterale deosebit de intensa. Spre exemplu, culoarea predominant albă apare pe scurtă durată după rugciune foarte concentrata, ceea ce pentru Budha era o stare predominanta de activitate sub semnul simtirilor echilibrate peregistrul celor mai inalte si pure valori. Puritatea absoluta ofera albul intens si de durata lunga.
Noi putem ajunge numai în rugaciune pentru elemente vitale umane, inclusiv materiale, cu incredere, nu cu frica. O rugaciune intensa din frica, şi nu cu încredere nu oferă o aura alba. Sunt multe nuante de comentat, discutiile pot fi foarte lungi.

Dacă - aşa cum sugera cititorul nostru în comentariile primului articol despre Mandala - ne facem noi, dupa intuitiile propriilor culori aurice, o mandală proprie, ea poate fi doar la un moment dat de o culoare predominantă, pe care o intuim, dar de obicei culorile sunt variate. Am observat că în primele ore ale dimineţii pot apare culori foarte vii, perceptibile chiar in registrul ocular: mâinile, de culoare portocalie, pot fi puternic vindecatoare. În cursul zilei şi spre seară, culoarea verde cu fulgere roşii (de un roşu foarte curat) indică puterea vindecătoare (medicii cu har au o astfel de combinaţie de obicei).

URA !! URA!! DE TREI ORI!! SĂ-ŢI MIROASĂ GUR-A FLORI !!

Cânta Maria Tănase…
Ştii că în străvechimi mirosul emanat de om era identic cu acela al florilor şi pomilor înfloriţi ?!..
Şi bărbaţii, şi femeile, în mod egal.
Oamenii se întreabă de ce Dumnezeu, a cărui creaţie este perfectă, a lăsat ca mirosul emanat de om să fie atât de urât (de la eliminările prin sudoare, excreţie)….
Societatea ne-a învăţat să dispreţuim asemenea mirosuri, pentru că trupul ar fi păcătos…
Mamele învaţă copiii… Câh! Caca!!
De fapt, corpurile umane sunt puternic degradate, din cauza traiului dur din cele câteva milenii din urmă, din cauza muncii peste normalul optim de efort trupesc pe care ar trebui să îl facem, din cauza depărtării de natura în mijlocul căreia ar trebui să ne ducem vieţile, fără să ne claustrăm între ziduri de apărare.
Toate sunt semnale prin care corpurile noastre strigă, cerşindu-ne atenţia, mila...
Ar fi foarte uşor să învăţăm doar că este necesar să înlăturăm reziduurile, pentru a face loc altora, pentru a se împrospăta atmosfera, pentru ca să creăm ceva nou. Să facem ordine ca să ne mişcăm liber în mediul nostru de trai şi să facem loc altor lucruri noi, atunci când avem nevoie. Să facem curat, să facem deosebirea între curat şi înlocuit…
Avem multe intuiţii din epoca anterioară, care se păstrează involuntar (ajunse obişnuinţe pentru noi, azi), şi nu le mai ştim rădăcina. Spre exemplu, obişnuinţa de a şterge praful ne vine de la lucrul mental din străvechimi, când aerul chiar era eliberat de orice urma de praf: căci pentru creaţia mentală, orice fir de materie străină are o importanţă cu totul deosebită. În mod normal, într-o încăpere austeră – adică optimă pentru desfăşurarea vieţii lucrative şi sociale, ar trebui să existe doar suprafeţe din material textil, care să fie spălate periodic.
Sunt multe feluri de activităţi şi creaţii ale noastre care sunt păstrate pentru ca tot timpul să ne raportăm la ele, să le facem obişnuinţe şi să le purtăm până când ni se vor deschide din nou, tuturor, ceea ce am putea numi azi suprasimţuri: simţurile altor corpuri decât cel fizic, pe care îl cunoaştem cel mai bine azi.
Alte exemple: dacă nu ar fi muzica instrumentală, nu am putea să ne obişnuim rapid cândva cu sunetele fundamentale ale tuturor corpurilor, structurilor planetare, stelare, care ne vor inunda din nou, în curând.
Dacă nu am fi obişnuiţi cu informatizarea aceasta pe care o considerăm de multe ori nebună, nu am putea face faţă cândva la deschiderea totală de cunoaştere pe care o vom avea: şi simultan, şi consecutiv, tot în curând.
Dacă nu ne-am obişnui cu normalitatea mirosurilor, am putea fi dezorientaţi complet cândva de universul lor: pe care nu îl putem imagina azi cât de puternic va fi în viitor.

Întreaga noastră lume de azi este puternic formativă pentru tot ceea ce va veni mâine.
Bine ar fi să nu desconsiderăm chiar absolut nimic.

MANDALA

Reprezintă imaginea stilizată a sistemului corporal fluidic complex al omului, văzut de de-asupra capului, de-asupra întregului sistem corporal, cu toate structurile sale anexe, posibile la toate nivelele omeneşti.
De aceea orice om care o foloseşte se va simţi energic, înţelegator, aplicativ, plin de energie.
Este foarte bine, foarte sănătos, să avem o astfel de imagine în casă.

TRĂIESC CA ŞI CUM FIECARE ZI AR FI CEA DINTÂI ZI DIN VIAŢA MEA!!

Am scris pe undeva, pe un forum sau la nişte comentarii undeva, nu mai ştiu, acest lucru pe care vreau să-l spun şi pe blogurile mele.
Nu neapărat cu acel sens de a nu recunoaşte ce am spus ieri, de a mă fofila din lucruri trăite până acum, ci cu acel sens al descoperirii vieţii în fiecare clipă a ei, cu sensul de a avea tot timpul din lume să cercetez, să ştiu, să fac o mulţime de lucruri!!

Ni se tot spune de mulţi, mulţi ani: Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa ta!!
Mi s-a zgârcit pielea pe mine când am văzut scris prima dată acest lucru, dar pe undeva am înţeles, am acceptat şi am mers mai departe.
Şi am zis şi eu aşa o vreme… mai ales că mi-a murit un prieten în ziua când a împlinit 26 de ani, şi mai ales când a plecat dintre noi un tânăr frumos si iubitor, care avea 15 ani…
După un timp însă am spus aşa… Voi trăi ca şi cum aş trăi prima zi din viaţa mea, ca şi cum azi am descoperit viaţa, universul… adică încet, temeinic, simţind profund tot ceea ce îmi doresc eu, cercetând tot ceea ce îmi venea treptat în faţa ochilor…
Şi am câştigat viaţa mea întreagă, după ani de alergătură, parcă disperată să nu pierd nici un strop de viaţă, nici o palmă de pământ sau de stele…
Când toată lumea spune: Vai! Timpul s-a micșorat (!!).. Vine timpul ‘zero’… eu observ am tot timpul din lume să fac atât de multe lucruri !! Da, ştiu ca ‘timpul’ se schimbă, dar nu aşa, demontând realitatea. Şi demonstrez clar asta, cu toate cele pe care le fac, le trăiesc, le vorbesc: încet, dilatând efectiv timpul vieţii mele…
Şi spun oamenilor să nu trăim ca şi cum am fi cu faţa la zid – ci cu spatele la zid… În faţa noastră se află universul întreg…
Şi mai ales să nu trăim ca şi cum am avea ultima zi, ci ca şi cum am avea eternitatea în faţă.
Normal că fiecare dintre noi este liber să considere lucrurile in felul său, eu am spus aici doar ce cred şi ce fac eu..