Cele pe care le voi scrie în continuare constituie punctul meu de vedere, răspunzând celor care nu înţeleg de ce nu mă ocup de evenimente sociale şi politice. De ce apreciez sau de ce nu apreciez anumite persoane publice, care îşi fac steag din a denunţa răul din români, văzând rău de fapt peste tot, neavând nici o speranţă, dispreţuind şi întărâtând mereu pe aceia care chiar încearcă să facă ceva, chiar şi numai să încurajeze… Cred că mulţi comentatori de aşa zisă elită sunt doar oportunişti în faţa unor situaţii în care mai curând ar fi de dorit trecerea la încurajarea oamenilor de iniţiativă, a gândirii libere şi pozitive decât susţinerea acelei veşnice litanii a neputinţelor guvernului, partidelor, asociaţiilor, etc. Aş dori să ne sprijinim mai mult, să ne încurajăm mai mult, să ne apreciem reciproc…
De altfel, am mai spus aceste lucruri – referitoare la sarcina poporului român. Ceea ce vreau să fac aici este să detaliez puţin.
Românii, la fel ca oricare alt popor, au o sarcină foarte clară în lume, printre celelalte popoare. Este posibil ca unul sau mai multe popoare să aibă sarcina de a învăţa să fie uniţi, în condiţii diferite – fie de mediu, fie sociale – pentru realizarea unor lucrări spirituale de anvergură medie până la înaltă. Poporul român a avut, şi are sarcina de a îmbina puterea unirii în acele condiţii grele pe care le ştim din istoria noastră, cu puterea de a dezvolta lucrări pe cont propriu, individ cu individ – cel mult sub formă familială. Dacă sarcina a fost în familie, în interiorul familiei fiecare membru îşi poate asuma singur câte un rol. Unul munceşte înafara familiei, altul în interiorul familiei, altul învaţă, altul comunică, altul se informează. Este o diversitate pe care foarte rar o vom găsi în familiile altor popoare. Dar nu înţelegem că noi, românii suntem suficient de puternici şi de pricepuţi pentru a reuşi în tot ceea ce simţim că avem de făcut. De aceea mai ales acasă, în mijlocul alor noştri, nu ne prea apreciem unii pe alţii, nu n încurajăm, ne plângem că nu suntem ajutaţi… dar pentru că nimeni nu are de gând să schimbe situaţia, mergem mai departe spunând cu un soi de dispreţ suveran: “Dacă eu nu o fac, cine s-o facă?!”… Şi ne doare îngrozitor când ni se spune să nu ne plângem. Nu prea ne dă prin gând să ne spunem frumos: “Dragă, fă tu asta – eu o fac pe asta!” Dacă femeia face curat, de mâncare, iar bărbatul său stă la meci la TV, dacă cumva omul are tupeul să dorească să-I povestească cumva soţiei… vorba românului: şi-a găsit beleaua!!!…
De fapt avem probleme cu comunicarea, nu avem probleme cu lucrarea… Dacă am fi de acord să nu avem pretenţii sau dispreţ, ci înţelegeri şi preţuiri, poate că am putea vedea cum pacea, calmul, puţina bucurie pe care ne-o oferă viaţa austeră, ar schimba fundamental orizontul nostru personal.
Oricum, cu toate certurile, disensiunile pe care ni le cunoaştem, ne facem “datoria”. În afara ţării, românii nu sunt uniţi, dar numărul celor care devin vestiţi în lume, om cu om, este mare. Românii nu au creat imperii, dar au apărat ceea ce pe bună dreptate numim fără greşeală – cred eu! – “fiinţa naţională”, dar şi Europa întreagă, de multe ori. Bune cuvinte!! Buni oamenii (doar metoda nu o agreez nici eu, de loc) aceia care au hackerit lumea, pentru a atrage atenţia asupra acestui aspect…
Românii au sarcina exterioară de a arăta oricărui om din lume că se poate descurca azi singur, ajutând chiar puţin câte puţin în jurul său. Interior, între noi, sarcina este să ajungem să o facem fără să ne plângem, fără să ne impunem punctul de vedere, fără să minimalizăm pe cel de lângă noi. Putem să atragem echilibrat atenţia, când este cazul, dar să nu facem circ din acest lucru. Fără să impunem altora şi fără să lăsăm să ni se impună – în limitele bunului simţ, limite pe care trebuie să ni le aducem aminte – căci le cam uităm şi unii dintre noi considerăm, fără discernământ, că depăşirea acestor limite înseamnă tot libertate. Subtilitatea discernământului este o înţelegere care va veni, mai devreme sau mai târziu, conştientizând lipsurile în comportament: în timpul, sau după terminarea destinului – după puterea spirituală a fiecăruia.
Cei care înţeleg acest lucru pot avea dimensiunea întreagă a sarcinii sau numai liniile sale generale – bune şi acelea, până la urmă, deşi încă nu am învăţat bine să ne comunicăm înţelegerile cu calm, fără să contestăm, ci doar să explicăm: “Asta pot să fac eu – asta fac!!” sau “Nu mă pune să fac eu ceea ce poţi să faci tu!!” sau “Nu-ţi place ce-ţi cer – eşti liberă să faci ce vrei!!” (sens destul de dispreţuitor, însemnând divorţăm şi gata!!) sau “în loc să te plângi, mai bine ai face altceva!!”… Mergem mai departe, nimic nu se schimbă, nu ne ia nimeni greul de pe cap… Doar că, cu timpul, înţelegem că toate au un rost. Multe femei consideră că au nevoie de un bărbat cu care să facă “o casă”: adică o familie. Destinul le arată repede că viaţa pe care o au astfel nu este pentru ele, că au rămas singure şi că s-au descurcat aşa, fără să bage de seamă cum şi când viaţa le-a adus înţelegerea că au devenit mai puternice, mai bune, mai înţelegătoare.
Toate cele pe care le considerăm negative în propriile noastre vieţi nu sunt de fapt, în totalitate, aşa… Avem tendinţa să ne judecăm unii pe alţii pentru că avem şi intuiţia că putem avea pretenţii. Că suportăm, greu – dar o putem face… Şi asemenea pretenţii, în exprimare prin trecere de la subconştient la conştient, iau forma comparaţiilor cu alte popoare, despre care însă uităm că au avut alte condiţii de trai: agresive şi cuceritoare, au avut colonii, încă storc în continuare bunuri materiale, nu-şi comentează pieţele de desfacere din fostele colonii şi multe altele. Dar comentează popoarele care au suportat situaţii grele prin laşitatea de care ele înseşi au dat dovadă în momentele cele mai grele ale vieţii lor…
Sunt neputinţele noastre, ale oamenilor de pretutindeni…
Noi, românii… Avem pretenţia să credem că trebuie să ne mobilizăm permanent să facem o lucrare internă de mare anvergură – însă nu avem tot timpul de făcut aşa ceva. Lucrarea de industrializare, aceea de plată a datoriilor externe, la fel ca şi revoluţia din 1989 s-au realizat prin unirea întregului popor, dar totodată prin forţa fiecărui om în parte. Nu s-au datorat – aşa cum se petrec lucrurile în ţările dezvoltate cu care ne comparăm nefericit – unor organizări inteligente, ci prin forţa şi inteligenţa fiecăruia în parte. Încercări de organizare s-au realizat, pretenţii mai curând, căci veneau din partea unor organe incapabile de a face o organizare, o conducere adevărată, de calitate superioară. Şi ştim bine acest lucru…
Am dori să facem şi acum la fel, dar acum oamenii se preocupă de treburile lor personale, indiferent dacă muncesc, se uită la telenovele sau navighează pe internet. Ne uităm la filme şi telenovele pentru că nu am putut călători în lumea largă, să cunoaştem ceea ce gândesc alţii. Nu ne uităm numai la telenovele, ne uităm şi la ştiri, la discuţii socio-politice, căci nu am avut parte de ele în anii anteriori. Vrem să facem mai multe, dar ne descurajăm reciproc, ne ameninţăm, ne lovim… Trăim – bine-prost, dar trăim. Am putea mai mult şi mai bine, dar iar facem comparaţii cu cei care s-au dezvoltat liberi din 1945 încoace (pe ei nici nu-i interesează!!), cu cei care speculează, cu cei care îşi numără populaţiile cu sutele de milioane sau teritoriile cu zecile sau sutele de mii de kmp.
Mă opresc aici. Să facem ceva, fără să aşteptăm să facem ceva mare, uriaş, cu iz de “lovitură” care ar presupune mai mult compromis de la corectitudine, fără muncă, fără gândire. Poate vom reuşi măcar să fim mai calmi, mai bucuroşi de viaţă!!
De altfel, am mai spus aceste lucruri – referitoare la sarcina poporului român. Ceea ce vreau să fac aici este să detaliez puţin.
Românii, la fel ca oricare alt popor, au o sarcină foarte clară în lume, printre celelalte popoare. Este posibil ca unul sau mai multe popoare să aibă sarcina de a învăţa să fie uniţi, în condiţii diferite – fie de mediu, fie sociale – pentru realizarea unor lucrări spirituale de anvergură medie până la înaltă. Poporul român a avut, şi are sarcina de a îmbina puterea unirii în acele condiţii grele pe care le ştim din istoria noastră, cu puterea de a dezvolta lucrări pe cont propriu, individ cu individ – cel mult sub formă familială. Dacă sarcina a fost în familie, în interiorul familiei fiecare membru îşi poate asuma singur câte un rol. Unul munceşte înafara familiei, altul în interiorul familiei, altul învaţă, altul comunică, altul se informează. Este o diversitate pe care foarte rar o vom găsi în familiile altor popoare. Dar nu înţelegem că noi, românii suntem suficient de puternici şi de pricepuţi pentru a reuşi în tot ceea ce simţim că avem de făcut. De aceea mai ales acasă, în mijlocul alor noştri, nu ne prea apreciem unii pe alţii, nu n încurajăm, ne plângem că nu suntem ajutaţi… dar pentru că nimeni nu are de gând să schimbe situaţia, mergem mai departe spunând cu un soi de dispreţ suveran: “Dacă eu nu o fac, cine s-o facă?!”… Şi ne doare îngrozitor când ni se spune să nu ne plângem. Nu prea ne dă prin gând să ne spunem frumos: “Dragă, fă tu asta – eu o fac pe asta!” Dacă femeia face curat, de mâncare, iar bărbatul său stă la meci la TV, dacă cumva omul are tupeul să dorească să-I povestească cumva soţiei… vorba românului: şi-a găsit beleaua!!!…
De fapt avem probleme cu comunicarea, nu avem probleme cu lucrarea… Dacă am fi de acord să nu avem pretenţii sau dispreţ, ci înţelegeri şi preţuiri, poate că am putea vedea cum pacea, calmul, puţina bucurie pe care ne-o oferă viaţa austeră, ar schimba fundamental orizontul nostru personal.
Oricum, cu toate certurile, disensiunile pe care ni le cunoaştem, ne facem “datoria”. În afara ţării, românii nu sunt uniţi, dar numărul celor care devin vestiţi în lume, om cu om, este mare. Românii nu au creat imperii, dar au apărat ceea ce pe bună dreptate numim fără greşeală – cred eu! – “fiinţa naţională”, dar şi Europa întreagă, de multe ori. Bune cuvinte!! Buni oamenii (doar metoda nu o agreez nici eu, de loc) aceia care au hackerit lumea, pentru a atrage atenţia asupra acestui aspect…
Românii au sarcina exterioară de a arăta oricărui om din lume că se poate descurca azi singur, ajutând chiar puţin câte puţin în jurul său. Interior, între noi, sarcina este să ajungem să o facem fără să ne plângem, fără să ne impunem punctul de vedere, fără să minimalizăm pe cel de lângă noi. Putem să atragem echilibrat atenţia, când este cazul, dar să nu facem circ din acest lucru. Fără să impunem altora şi fără să lăsăm să ni se impună – în limitele bunului simţ, limite pe care trebuie să ni le aducem aminte – căci le cam uităm şi unii dintre noi considerăm, fără discernământ, că depăşirea acestor limite înseamnă tot libertate. Subtilitatea discernământului este o înţelegere care va veni, mai devreme sau mai târziu, conştientizând lipsurile în comportament: în timpul, sau după terminarea destinului – după puterea spirituală a fiecăruia.
Cei care înţeleg acest lucru pot avea dimensiunea întreagă a sarcinii sau numai liniile sale generale – bune şi acelea, până la urmă, deşi încă nu am învăţat bine să ne comunicăm înţelegerile cu calm, fără să contestăm, ci doar să explicăm: “Asta pot să fac eu – asta fac!!” sau “Nu mă pune să fac eu ceea ce poţi să faci tu!!” sau “Nu-ţi place ce-ţi cer – eşti liberă să faci ce vrei!!” (sens destul de dispreţuitor, însemnând divorţăm şi gata!!) sau “în loc să te plângi, mai bine ai face altceva!!”… Mergem mai departe, nimic nu se schimbă, nu ne ia nimeni greul de pe cap… Doar că, cu timpul, înţelegem că toate au un rost. Multe femei consideră că au nevoie de un bărbat cu care să facă “o casă”: adică o familie. Destinul le arată repede că viaţa pe care o au astfel nu este pentru ele, că au rămas singure şi că s-au descurcat aşa, fără să bage de seamă cum şi când viaţa le-a adus înţelegerea că au devenit mai puternice, mai bune, mai înţelegătoare.
Toate cele pe care le considerăm negative în propriile noastre vieţi nu sunt de fapt, în totalitate, aşa… Avem tendinţa să ne judecăm unii pe alţii pentru că avem şi intuiţia că putem avea pretenţii. Că suportăm, greu – dar o putem face… Şi asemenea pretenţii, în exprimare prin trecere de la subconştient la conştient, iau forma comparaţiilor cu alte popoare, despre care însă uităm că au avut alte condiţii de trai: agresive şi cuceritoare, au avut colonii, încă storc în continuare bunuri materiale, nu-şi comentează pieţele de desfacere din fostele colonii şi multe altele. Dar comentează popoarele care au suportat situaţii grele prin laşitatea de care ele înseşi au dat dovadă în momentele cele mai grele ale vieţii lor…
Sunt neputinţele noastre, ale oamenilor de pretutindeni…
Noi, românii… Avem pretenţia să credem că trebuie să ne mobilizăm permanent să facem o lucrare internă de mare anvergură – însă nu avem tot timpul de făcut aşa ceva. Lucrarea de industrializare, aceea de plată a datoriilor externe, la fel ca şi revoluţia din 1989 s-au realizat prin unirea întregului popor, dar totodată prin forţa fiecărui om în parte. Nu s-au datorat – aşa cum se petrec lucrurile în ţările dezvoltate cu care ne comparăm nefericit – unor organizări inteligente, ci prin forţa şi inteligenţa fiecăruia în parte. Încercări de organizare s-au realizat, pretenţii mai curând, căci veneau din partea unor organe incapabile de a face o organizare, o conducere adevărată, de calitate superioară. Şi ştim bine acest lucru…
Am dori să facem şi acum la fel, dar acum oamenii se preocupă de treburile lor personale, indiferent dacă muncesc, se uită la telenovele sau navighează pe internet. Ne uităm la filme şi telenovele pentru că nu am putut călători în lumea largă, să cunoaştem ceea ce gândesc alţii. Nu ne uităm numai la telenovele, ne uităm şi la ştiri, la discuţii socio-politice, căci nu am avut parte de ele în anii anteriori. Vrem să facem mai multe, dar ne descurajăm reciproc, ne ameninţăm, ne lovim… Trăim – bine-prost, dar trăim. Am putea mai mult şi mai bine, dar iar facem comparaţii cu cei care s-au dezvoltat liberi din 1945 încoace (pe ei nici nu-i interesează!!), cu cei care speculează, cu cei care îşi numără populaţiile cu sutele de milioane sau teritoriile cu zecile sau sutele de mii de kmp.
Mă opresc aici. Să facem ceva, fără să aşteptăm să facem ceva mare, uriaş, cu iz de “lovitură” care ar presupune mai mult compromis de la corectitudine, fără muncă, fără gândire. Poate vom reuşi măcar să fim mai calmi, mai bucuroşi de viaţă!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu