Ar trebui să fac o etichetă cu părerile mele privind diverse lucruri din lumea noastră, aflate undeva între mit, obişnuinţă şi realitate.
Căci sunt cam multe...
Am mai scris despre diverse lucruri din această categorie. Azi de dimineaţă m-am oprit aici, citind şi articolul lui Dan:
http://rodulpamantului.blogspot.com/2010/04/romani-pupaciosi.html
Ar fi multe de spus, de aceea m-am hotărât să scriu aici şi să concep un astfel de capitol în jurnalul meu.
Să încep cu pupatul moaştelor.
Eu am un fel de înţelegere faţă de acest obicei, deşi nu cred că se face altceva decât să se arate respect faţă de religii in general, faţă de Dumnezeu şi sfinţi, în mod particular. Însă mulţi preoţi se cred părtaşi la necesitatea de respect, convertit în tot felul de manifestări. Cunosc un preot care nu dă mâna la pupat. I s-a luat parohia din multe alte chestii asemănătoare, pe care nu le consideră necesare şi/sau consideră că ar trebui spuse lumii şi nu sunt. Nu are rost să mai comentăm. Punct.
Dar să înţelegem ceva: multe lucruri funcţionează – nu numai în religie, dar religia chiar aşa funcţionează de felul ei, indiferent de ramurile sale – pe principiul tradiţionalist. Iar acest principiu are la bază lucruri foarte reale. Unele dintre ele s-au pierdut în timp, altele nu. Deşi se poate spune că cele care nu şi-au pierdut valabilitatea nu au rămas nicidecum la fel ca în momentul în care s-au pus în aceste forme, căci trăim azi o multitudine de subtilităţi care dau volum enorm diverselor elemente predicate în forme originale. Tocmai faptul că au existat de fapt, chiar şi la momentul formării lor scrise, astfel de subtilităţi, de care puţini oameni erau conştienţi în acele momente ale existenţei noastre ca umanitate, conduce azi la controverse, la încredințări că multe lucruri au fost în mod expres ocolite sau chiar ascunse, deşi erau mult mai bune decât cele care au ajuns azi la noi pe cale oficială. Multe au fost ascunse, e drept, multe lucruri au fost cu bună ştiinţă retrase din cunoaşterea lumii. Dar noi suntem azi mult mai elevaţi decât cei care s-au erijat în mileniile anterioare ca cei mai buni dintre cei care puteau lua hotărâri la acel moment. Multe au fost făcute pentru că nu se potriveau cu buchea legii, dar a spune că toate au fost intenţionat făcute în sensul ascunderii sau inducerii în eroare nu cred că este corect. S-a mers pe o anumită linie şi s-a creat frica de alte lucruri care ar fi putut să fie interpretate ca păcat. De aici – mai departe este cale foarte dreaptă către ocolirea multor adevăruri.
Cei care au ştiut însă că lumea nu funcţionează aşa cum era prezentată oficial, au avut posibilităţi (infiltrări, furturi direct din şantierele arheologice) să preia multe elemente considerate ca fiind eretice sau care oricum aveau toate şansele să fie astfel categorisite. De altfel, după cât se spune, multe dintre cele care au fost cândva astfel numite se află în sedii religioase sau locuri ascunse de ele, din întreaga lume. Spuneam în articolul Iluminarea (3) că multe structuri conducătoare sau suprastructuri nerecunoscute oficial aşteaptă derularea timpurilor, căci ele ştiu bine că în spatele fiecărui lucru neînţeles sau prost înţeles cândva se află de fapt ceva nedescoperit încă. Cu toate acestea, se profită de faptul că nu se ştie de existenţa multor lucruri retrase, pentru a folosi pe ascuns multe dintre cele care intră astfel treptat în patrimoniul cunoaşterilor contemporane…
În fine, să ne oprim aici. Treaba lor ce fac, e treabă lor cu Dumnezeul în care ei ba cred – ba nu cred, după cum le e felul. Sau doar cred în anumite aspecte ale lui Dumnezeu, dar a schimba acum cunoaşterea lumii este prea greu pentru ei, aşa că lasă asta în seama bâjbâielilor oamenilor care nu mai au prea multă frică.
ÎN SPATELE TRADIŢIEI…
La origine, cunoaşterea umană avea această direcţie de a percepe vizual, auditiv şi vibraţional. Vibraţional – adică un anume fel de pipăit, de simţ interior tactil – dar cu tot organismul cunoscut, plus structurile corpurilor fluidice superioare, conştientizare care oferă o percepţie deosebită a mediului sau, în funcţie de experienţă, a unui singur element radiant din mediu. Astfel încât fiecare om avea acelaşi fel de percepţii şi, din confruntarea realităţii astfel percepute, s-au format încredințări timpurii. Timpurii – comparativ cu viaţa noastră de azi. Elemente ale încredinţărilor vechi (nu străvechi, căci ceea ce numesc eu străvechi face referire la etapele de evoluţie umană înainte de ultima glaciaţiune, iar cele vechi, la un oarecare timp, cam 2 3 milenii după) s-au perpetuat din generaţie în generaţie, prin intuiţiile tuturor şi prin rarele persoane care atestau, direct prin simţurile lor, cele vechi.
Ar fi foarte multe de spus şi le vom discuta pe parcursul timpului. Deocamdată să îmi spun părerea despre icoane şi moaşte. Cele cu adevărat originale au o vibraţie remanentă din vremea vieţii, suflului radiant al monadei întrupate, care a format, a folosit şi a lăsat pe Pământ convolutul material dens al corpului său fizic.
Atingerea lor sau, mai târziu, a structurii de menţinere şi protecţie (cutie, ladă) s-a dovedit a fi benefică pentru oamenii care aveau oricum atunci o vibraţie foarte ridicată. Diferenţa mare de vibraţie nu avea rezultate vizibile, dar putea să ajute la simţirea unei anumite stări – deşi se pierdea repede în vibraţia generală scăzută a omului. Omul însă putea să rămână conştient de acea stare şi să încerce să-şi ridice pe variate căi vibraţia generală. Să ajungă în situaţia de a primi influenţa benefică a unor astfel de moaşte, dacă mai putea veni în contact cu ele.
Şi tot la începuturi, astfel de moaşte erau proprietatea tuturor, unde un singur trup era proprietatea întregii comunităţi. Ulterior fiecare familie – cu toate încrengăturile de rudenie – a avut o bucăţică din acel trup, în condiţiile creşterii şi răspândirii comunităţilor umane pe teritorii mai mari.
De aceea s-a şi păstrat în diferite popoare urme ale acelor încredinţări vechi. Să nu se confunde însă acest lucru cu statui miniaturale sau în mărime aproape naturală, care la origine aveau cu totul altă destinaţie. Discutăm şi despre asta.
Puţine originale au rămas în lume. Sunt protejate în structuri materiale din aur-argint pentru că numai prin aportul unor astfel de metale se păstrează vibraţia proprie, fără influenţa celor care trăiesc în imediata apropiere. Mulţi nu ştiu dacă mai sunt sau nu originale, chiar şi dintre păstrători oficiali de bună credinţă. Multe au fost înlocuite cu unele elemente asemănătoare, care să ofere eventualilor clar-simţitori, rapid, imaginea asemănătoare cu cea originală (spre exemplu, cununa lui Iisus a fost înlocuită prin sec. XVI cu o cunună asemănătoare a unui alt condamnat, mort în condiţii de nevinovăţie, un martir în orice caz, al credinţei creştine).
Nici lancea despre care se spune că ar fi fost aceea cu care a fost împuns Iisus nu cred că este veritabilă. Europa nu are acum timp să-şi expună adevărurile. Multe icoane aşa zis originale nu sunt chiar originale, chiar dacă sunt foarte vechi şi ele, purtătoare de gânduri bune, de credinţe şi speranţe, astfel încât devin chiar benefice. Minunile însă sunt de fapt, aşa cum spunea şi Iisus, datorate credinţei omului, care se sprijină pe intuiţii puternice despre realităţi situate momentan dincolo de senzorialul cotidian.
În acelaşi fel pot fi înţelese ofrandele de flori, inițial pentru crearea unui zid vital între populaţia care venea în temple, pentru ca elementele de cult să nu fie influenţate de credincioşi. Spargerea frontului mental, format din gândurile care impregnează obiectele de cult în special, a fost una dintre înţelegerile cele mai timpurii ale preoţilor egipteni. În interiorul templelor, acolo unde aveau loc cele mai importante lucrări mentale, nu existau de loc obiecte în incinta special construită, după regulile activităţilor astral-mentale intens folosite de ei.
Ulterior plantele au fost folosite în scopul impregnării lor cu vitalitatea moaştelor, folosite exact cum o facem noi încă şi acum, luând flori de la biserică în zilele sărbătorilor de cea mai mare vitalitate. O vitalitate planetară de altfel, unii preoţi o ştiu bine, alţii nu… Deci nu trebuie să judecăm, căci nu ştim pe cine, nu ştim cui i se cuvine şi cui nu… Mai bine spunem că e treaba lui cu Dumnezeu şi gata. Facem în continuare ce credem de cuviinţă, ce simţim, fără să judecăm pe cei care fac altfel.
Religia păstrează multe elemente care duc spre dezvoltarea intuiţiilor, liniştirea sufletului şi înţelegerea lumii în care trăim. Chiar şi prin calea lui „Nu” – despre care cred că nu trebuie dispreţuit, ci doar folosit în echilibru, fără patimă. Înţeleg că aşa.. sau aşa.. nu trebuie să fac eu, dacă am conştientizat ceva.
Totul este, până la urmă, învăţătură.
Căci sunt cam multe...
Am mai scris despre diverse lucruri din această categorie. Azi de dimineaţă m-am oprit aici, citind şi articolul lui Dan:
http://rodulpamantului.blogspot.com/2010/04/romani-pupaciosi.html
Ar fi multe de spus, de aceea m-am hotărât să scriu aici şi să concep un astfel de capitol în jurnalul meu.
Să încep cu pupatul moaştelor.
Eu am un fel de înţelegere faţă de acest obicei, deşi nu cred că se face altceva decât să se arate respect faţă de religii in general, faţă de Dumnezeu şi sfinţi, în mod particular. Însă mulţi preoţi se cred părtaşi la necesitatea de respect, convertit în tot felul de manifestări. Cunosc un preot care nu dă mâna la pupat. I s-a luat parohia din multe alte chestii asemănătoare, pe care nu le consideră necesare şi/sau consideră că ar trebui spuse lumii şi nu sunt. Nu are rost să mai comentăm. Punct.
Dar să înţelegem ceva: multe lucruri funcţionează – nu numai în religie, dar religia chiar aşa funcţionează de felul ei, indiferent de ramurile sale – pe principiul tradiţionalist. Iar acest principiu are la bază lucruri foarte reale. Unele dintre ele s-au pierdut în timp, altele nu. Deşi se poate spune că cele care nu şi-au pierdut valabilitatea nu au rămas nicidecum la fel ca în momentul în care s-au pus în aceste forme, căci trăim azi o multitudine de subtilităţi care dau volum enorm diverselor elemente predicate în forme originale. Tocmai faptul că au existat de fapt, chiar şi la momentul formării lor scrise, astfel de subtilităţi, de care puţini oameni erau conştienţi în acele momente ale existenţei noastre ca umanitate, conduce azi la controverse, la încredințări că multe lucruri au fost în mod expres ocolite sau chiar ascunse, deşi erau mult mai bune decât cele care au ajuns azi la noi pe cale oficială. Multe au fost ascunse, e drept, multe lucruri au fost cu bună ştiinţă retrase din cunoaşterea lumii. Dar noi suntem azi mult mai elevaţi decât cei care s-au erijat în mileniile anterioare ca cei mai buni dintre cei care puteau lua hotărâri la acel moment. Multe au fost făcute pentru că nu se potriveau cu buchea legii, dar a spune că toate au fost intenţionat făcute în sensul ascunderii sau inducerii în eroare nu cred că este corect. S-a mers pe o anumită linie şi s-a creat frica de alte lucruri care ar fi putut să fie interpretate ca păcat. De aici – mai departe este cale foarte dreaptă către ocolirea multor adevăruri.
Cei care au ştiut însă că lumea nu funcţionează aşa cum era prezentată oficial, au avut posibilităţi (infiltrări, furturi direct din şantierele arheologice) să preia multe elemente considerate ca fiind eretice sau care oricum aveau toate şansele să fie astfel categorisite. De altfel, după cât se spune, multe dintre cele care au fost cândva astfel numite se află în sedii religioase sau locuri ascunse de ele, din întreaga lume. Spuneam în articolul Iluminarea (3) că multe structuri conducătoare sau suprastructuri nerecunoscute oficial aşteaptă derularea timpurilor, căci ele ştiu bine că în spatele fiecărui lucru neînţeles sau prost înţeles cândva se află de fapt ceva nedescoperit încă. Cu toate acestea, se profită de faptul că nu se ştie de existenţa multor lucruri retrase, pentru a folosi pe ascuns multe dintre cele care intră astfel treptat în patrimoniul cunoaşterilor contemporane…
În fine, să ne oprim aici. Treaba lor ce fac, e treabă lor cu Dumnezeul în care ei ba cred – ba nu cred, după cum le e felul. Sau doar cred în anumite aspecte ale lui Dumnezeu, dar a schimba acum cunoaşterea lumii este prea greu pentru ei, aşa că lasă asta în seama bâjbâielilor oamenilor care nu mai au prea multă frică.
ÎN SPATELE TRADIŢIEI…
La origine, cunoaşterea umană avea această direcţie de a percepe vizual, auditiv şi vibraţional. Vibraţional – adică un anume fel de pipăit, de simţ interior tactil – dar cu tot organismul cunoscut, plus structurile corpurilor fluidice superioare, conştientizare care oferă o percepţie deosebită a mediului sau, în funcţie de experienţă, a unui singur element radiant din mediu. Astfel încât fiecare om avea acelaşi fel de percepţii şi, din confruntarea realităţii astfel percepute, s-au format încredințări timpurii. Timpurii – comparativ cu viaţa noastră de azi. Elemente ale încredinţărilor vechi (nu străvechi, căci ceea ce numesc eu străvechi face referire la etapele de evoluţie umană înainte de ultima glaciaţiune, iar cele vechi, la un oarecare timp, cam 2 3 milenii după) s-au perpetuat din generaţie în generaţie, prin intuiţiile tuturor şi prin rarele persoane care atestau, direct prin simţurile lor, cele vechi.
Ar fi foarte multe de spus şi le vom discuta pe parcursul timpului. Deocamdată să îmi spun părerea despre icoane şi moaşte. Cele cu adevărat originale au o vibraţie remanentă din vremea vieţii, suflului radiant al monadei întrupate, care a format, a folosit şi a lăsat pe Pământ convolutul material dens al corpului său fizic.
Atingerea lor sau, mai târziu, a structurii de menţinere şi protecţie (cutie, ladă) s-a dovedit a fi benefică pentru oamenii care aveau oricum atunci o vibraţie foarte ridicată. Diferenţa mare de vibraţie nu avea rezultate vizibile, dar putea să ajute la simţirea unei anumite stări – deşi se pierdea repede în vibraţia generală scăzută a omului. Omul însă putea să rămână conştient de acea stare şi să încerce să-şi ridice pe variate căi vibraţia generală. Să ajungă în situaţia de a primi influenţa benefică a unor astfel de moaşte, dacă mai putea veni în contact cu ele.
Şi tot la începuturi, astfel de moaşte erau proprietatea tuturor, unde un singur trup era proprietatea întregii comunităţi. Ulterior fiecare familie – cu toate încrengăturile de rudenie – a avut o bucăţică din acel trup, în condiţiile creşterii şi răspândirii comunităţilor umane pe teritorii mai mari.
De aceea s-a şi păstrat în diferite popoare urme ale acelor încredinţări vechi. Să nu se confunde însă acest lucru cu statui miniaturale sau în mărime aproape naturală, care la origine aveau cu totul altă destinaţie. Discutăm şi despre asta.
Puţine originale au rămas în lume. Sunt protejate în structuri materiale din aur-argint pentru că numai prin aportul unor astfel de metale se păstrează vibraţia proprie, fără influenţa celor care trăiesc în imediata apropiere. Mulţi nu ştiu dacă mai sunt sau nu originale, chiar şi dintre păstrători oficiali de bună credinţă. Multe au fost înlocuite cu unele elemente asemănătoare, care să ofere eventualilor clar-simţitori, rapid, imaginea asemănătoare cu cea originală (spre exemplu, cununa lui Iisus a fost înlocuită prin sec. XVI cu o cunună asemănătoare a unui alt condamnat, mort în condiţii de nevinovăţie, un martir în orice caz, al credinţei creştine).
Nici lancea despre care se spune că ar fi fost aceea cu care a fost împuns Iisus nu cred că este veritabilă. Europa nu are acum timp să-şi expună adevărurile. Multe icoane aşa zis originale nu sunt chiar originale, chiar dacă sunt foarte vechi şi ele, purtătoare de gânduri bune, de credinţe şi speranţe, astfel încât devin chiar benefice. Minunile însă sunt de fapt, aşa cum spunea şi Iisus, datorate credinţei omului, care se sprijină pe intuiţii puternice despre realităţi situate momentan dincolo de senzorialul cotidian.
În acelaşi fel pot fi înţelese ofrandele de flori, inițial pentru crearea unui zid vital între populaţia care venea în temple, pentru ca elementele de cult să nu fie influenţate de credincioşi. Spargerea frontului mental, format din gândurile care impregnează obiectele de cult în special, a fost una dintre înţelegerile cele mai timpurii ale preoţilor egipteni. În interiorul templelor, acolo unde aveau loc cele mai importante lucrări mentale, nu existau de loc obiecte în incinta special construită, după regulile activităţilor astral-mentale intens folosite de ei.
Ulterior plantele au fost folosite în scopul impregnării lor cu vitalitatea moaştelor, folosite exact cum o facem noi încă şi acum, luând flori de la biserică în zilele sărbătorilor de cea mai mare vitalitate. O vitalitate planetară de altfel, unii preoţi o ştiu bine, alţii nu… Deci nu trebuie să judecăm, căci nu ştim pe cine, nu ştim cui i se cuvine şi cui nu… Mai bine spunem că e treaba lui cu Dumnezeu şi gata. Facem în continuare ce credem de cuviinţă, ce simţim, fără să judecăm pe cei care fac altfel.
Religia păstrează multe elemente care duc spre dezvoltarea intuiţiilor, liniştirea sufletului şi înţelegerea lumii în care trăim. Chiar şi prin calea lui „Nu” – despre care cred că nu trebuie dispreţuit, ci doar folosit în echilibru, fără patimă. Înţeleg că aşa.. sau aşa.. nu trebuie să fac eu, dacă am conştientizat ceva.
Totul este, până la urmă, învăţătură.
6 comentarii:
Draga Cristiana,
Tu personal simti energia despre care se spune ca o degaja moastele?
Chestiunile, asa cum le-ai expus, ca cealalta fata a problemei, in mare le stiu foarte bine. Da, dar de bunaseama ca una este sa le stii si alta este ca ele sa se si verifice in practica. Marturisec ca am incercat dar nu am gasit nici cea mai mica urma de vibratie sau de rezonanta in mine, si te rog sa ma crezi ca m-am apropiat de moaste cu inima deschisa si fara prejudecati. Rezultat: zero!
N-oi fi fost eu ultimul dintre pacatosi astfel incat sa mi se refuze percepera harului lor. Dumnezeu nu cred ca se bucura la a-ti trage suturi in cur, cand te vede ca te-apropii de El cu sufletul deschis. :)
Scuza-mi te rog exprimarea licentioasa. Era de la naduf! :)
(1) Nuuu, stai linistit, iti inteleg bine de tot naduful!! Si chiar este normal, caci si eu nu am simtit ceva deosebit decat in rare cazuri. Foarte rare. Curios este faptul ca am simtit ceva deosebit in locuri la care nu ma asteptam! Spre exemplu, intr-o bisericuta, nu spun caci nu vreau acum sa supar pe nimeni, nu am simtit prea multe dar, fiind invitata in locul unde isi tinea parintele evidentele si lucrurile, imediat simtirea mi a fost atrasa de o icoana foarte veche. Cum nu vreau sa atrag atentia asupra mea, am spus asta persoanei care ma insotea, care a atras atentia preotului asupra ei. Spre stupoarea mea, omul (chiar l-am simtit sincer!) a spus ca cineva spusese ca era ...veche si urata! si i s-a daruit una noua si foarte frumoasa!! I am spus ca si cea noua era facuta cu suflet si, dupa ce m-am mai imprietenit cu preotul, i-am spus ca in biserica se vad repede entitati ajutatoare (ingeri) langa icoana cea noua, dar sa gaseasca si un loc pentru cea veche, sa nu fie renovata, reconditionata, ci lasata asa asa cum este.
Am auzit in curand ca preotul a readus si asezat icoana cea veche in bisericuta si a primit multumiri din partea multora care.. ii duceau dorul !! Si ca copii mici au spus ca vad din nou ingerii in biserica si langa icoana.. tanara si langa cea batrana!!
As putea sa povestesc enorm de multe lucruri de felul acesta de prin calatoriile mele.
Nu vreau sa supar, dar la Dervent cred ca este un trovant, nu o piatra-minune-dumnezeiasca. Ma rog, doi, am inteles ca este unul si in altar. La Pestera Sf. Andrei m-a atras hornul din altarul care este inchis, nu stiu ce este acolo, am pareri impartite privind legenda de acolo, ca si aceea conform careia ba a murit omorat de daci, ba a murit in Grecia sau nu stiu pe unde... Nu stiu ce se tot ascunde in spatele acestor nelamuriri, dar simt ca nu nestiinta, in orice caz. E mai bine sa nu ma amestec. Treaba lor.
(2) Am simtit putere mare langa moastele sf. Dumitru de la patriarhie si moastele sf. Parascheva de la Iasi. Dar nu sunt intregi. Este foarte putin acolo, dar autentice. Dar nu intregi, asta sa fie foarte clar. Nu vreau sa necajesc, dar fiindca veni vorba... Doamna de la Iasi, o cititoare a ta, cu care eram acolo (nu este cazul sa dau acum nume) chiar a spus ca se vedea simtirea mea pe fata cand am iesit de acolo.
In rest nu am simtit nimic si eu chiar am incredere in ce simt. Poate ma insel eu, nu contest. Mi-a parut rau ca imi tot dau telefon oameni din excursiile lor, in tara sau strainatate, sa ma intrebe de diverse moaste... Exemplele pe care le-am dat in text sunt foarte clare pentru mine personal.
Chestia cu capul lui Mihai Viteazul este ceva despre care chiar nu vreau sa prea vorbesc. Desi s-a scris cum ca a aparut in viziuni... eu nu cred sub nici o forma ca este vorba despre asa ceva. Dar poate ma insel, asta e parerea mea. Cel putin cu capul acesta e misteriu mare de tot!!! Daca au scos intre timp mozaicul in care era prezentat batran (nu pictura din mijlocul celor care s-au facut ulterior ca sa se amestece treburile...) atunci chiar ca ma lamuresc rau de tot cu privire la trebsoarele astea!! Daca a ramas acolo unde l-am vazut eu cu prietenii mei se poate vedea originalul si se poate compara cu picturile din partea cealalta. O sa ma duc sa fac eu cu mana mea fotografii, daca mai sunt acolo, doar sa gasesc pe cineva care sa ma duca acolo. Nu vreau sa fac ancheta, dar pe un forum mi s-a atras atentia asupra picturii (am prezentat-o si eu pe Drumuri Spirituale) dar nu este aceea la care am facut eu referire...
Chestia cu simtitul insa este si un lucru de obisnuinta, si chiar am discutat acest lucru cu multi oameni, mai ales cand traim in mijlocul valtorilor urbane.
Nu e chestie de pacatosenie, eu nu cred in asa ceva. Ca sa ajungi sa simti ceva din prima, ar trebui sa te duci inafara zilelor de sarbatoare, si oricum sa faci exercitiu de simtire in fel si chip inainte. Oamenii care nu stiu despre constiinta largita, pot sa o aiba insa!! ei stiu sa "simta" pentru asa sunt ei, au facut-o intotdeauna, de cand se stiu ei!! Si nu stiu ce se scrie in carti sau pe net!!
Pentru noi, ceilalti, daca facem exercitiu de simtire permanent, ajungem sa simtim ceva, o diferenta, dar depinde de moment si de loc. Si nici nu stim ce ar trebui sa simtim.
Nici eu nu prea stiu, eu ma duc fara sa stiu doar, ma duc picioarele acolo unde e "ceva" si mi se duce mana spre "ceva" de multe ori. Rareori am simtit cu tot trupul, ca vibrez, asa incat nici nu mai aud ceva in jur si am exact aceeasi senzatie ca si cand as avea temperatura mare. O prietena incepe se se aplece pe spate, cu capul pe spate in timp ce eu stau cu respiratia taiata si simt ca imi ia parul foc!!
Dar aceeasi senzatie am avut-o cand am stat pe stanca marelui Preot in Pestera, prima data. Eram cu fundul in balta de apa si nu simteam nimic, aveam senzatia ca sunt intre palmele cuiva!! Cand m-am obisnuit cu senzatia, si am crezut ca in stanga mea era un perete de piatra, mi-am dat seama ca de fapt stateam pe muche de prapastie si la 2 mm de mine este haul caruia nu-i vedeai fundul!
Deci poti simti orice...
Iar daca chiar nu ai ce simti, cum sa te crezi pacatos?? Chiar Dumnezeu nu are nimic cu dinapoiul nostru (!!!) cred ca el ni-l iubeste asa cum noi nu avem puterea, fie vorba intre noi!!! Si lumea se duce la moaste si de frica, si de noroc, si din respect, si din chestia aia cum ca sa faca si ei ce fac altii, ca nu or fi ei prosti!!! Chiar am auzit asta...
Pupam, orice, oricum, ca stiu ei aia care au nascut pupatul de ce l-au nascut!! Ne pupam de zor, ne pupam mainile (apropos, sa faci articolul cu pupatul mainii, pe mine ma deranjeaza, as mai scrie si eu dar ma abtin!)
M-ai pus pe ganduri. Este foarte adevarat ca niciodata nu m-am dus la biserica decat insotit sau cu prilejuri mai fericite sau de-a dreptul nefericite.
Mi-ai dat o idee. Am sa merg singur.
Trimiteți un comentariu