Ar trebui să fac o etichetă cu părerile mele privind diverse lucruri din lumea noastră, aflate undeva între mit, obişnuinţă şi realitate.
Căci sunt cam multe...
Am mai scris despre diverse lucruri din această categorie. Azi de dimineaţă m-am oprit aici, citind şi articolul lui Dan:
http://rodulpamantului.blogspot.com/2010/04/romani-pupaciosi.html
Ar fi multe de spus, de aceea m-am hotărât să scriu aici şi să concep un astfel de capitol în jurnalul meu.
Să încep cu pupatul moaştelor.
Eu am un fel de înţelegere faţă de acest obicei, deşi nu cred că se face altceva decât să se arate respect faţă de religii in general, faţă de Dumnezeu şi sfinţi, în mod particular. Însă mulţi preoţi se cred părtaşi la necesitatea de respect, convertit în tot felul de manifestări. Cunosc un preot care nu dă mâna la pupat. I s-a luat parohia din multe alte chestii asemănătoare, pe care nu le consideră necesare şi/sau consideră că ar trebui spuse lumii şi nu sunt. Nu are rost să mai comentăm. Punct.
Dar să înţelegem ceva: multe lucruri funcţionează – nu numai în religie, dar religia chiar aşa funcţionează de felul ei, indiferent de ramurile sale – pe principiul tradiţionalist. Iar acest principiu are la bază lucruri foarte reale. Unele dintre ele s-au pierdut în timp, altele nu. Deşi se poate spune că cele care nu şi-au pierdut valabilitatea nu au rămas nicidecum la fel ca în momentul în care s-au pus în aceste forme, căci trăim azi o multitudine de subtilităţi care dau volum enorm diverselor elemente predicate în forme originale. Tocmai faptul că au existat de fapt, chiar şi la momentul formării lor scrise, astfel de subtilităţi, de care puţini oameni erau conştienţi în acele momente ale existenţei noastre ca umanitate, conduce azi la controverse, la încredințări că multe lucruri au fost în mod expres ocolite sau chiar ascunse, deşi erau mult mai bune decât cele care au ajuns azi la noi pe cale oficială. Multe au fost ascunse, e drept, multe lucruri au fost cu bună ştiinţă retrase din cunoaşterea lumii. Dar noi suntem azi mult mai elevaţi decât cei care s-au erijat în mileniile anterioare ca cei mai buni dintre cei care puteau lua hotărâri la acel moment. Multe au fost făcute pentru că nu se potriveau cu buchea legii, dar a spune că toate au fost intenţionat făcute în sensul ascunderii sau inducerii în eroare nu cred că este corect. S-a mers pe o anumită linie şi s-a creat frica de alte lucruri care ar fi putut să fie interpretate ca păcat. De aici – mai departe este cale foarte dreaptă către ocolirea multor adevăruri.
Cei care au ştiut însă că lumea nu funcţionează aşa cum era prezentată oficial, au avut posibilităţi (infiltrări, furturi direct din şantierele arheologice) să preia multe elemente considerate ca fiind eretice sau care oricum aveau toate şansele să fie astfel categorisite. De altfel, după cât se spune, multe dintre cele care au fost cândva astfel numite se află în sedii religioase sau locuri ascunse de ele, din întreaga lume. Spuneam în articolul Iluminarea (3) că multe structuri conducătoare sau suprastructuri nerecunoscute oficial aşteaptă derularea timpurilor, căci ele ştiu bine că în spatele fiecărui lucru neînţeles sau prost înţeles cândva se află de fapt ceva nedescoperit încă. Cu toate acestea, se profită de faptul că nu se ştie de existenţa multor lucruri retrase, pentru a folosi pe ascuns multe dintre cele care intră astfel treptat în patrimoniul cunoaşterilor contemporane…
În fine, să ne oprim aici. Treaba lor ce fac, e treabă lor cu Dumnezeul în care ei ba cred – ba nu cred, după cum le e felul. Sau doar cred în anumite aspecte ale lui Dumnezeu, dar a schimba acum cunoaşterea lumii este prea greu pentru ei, aşa că lasă asta în seama bâjbâielilor oamenilor care nu mai au prea multă frică.
ÎN SPATELE TRADIŢIEI…
La origine, cunoaşterea umană avea această direcţie de a percepe vizual, auditiv şi vibraţional. Vibraţional – adică un anume fel de pipăit, de simţ interior tactil – dar cu tot organismul cunoscut, plus structurile corpurilor fluidice superioare, conştientizare care oferă o percepţie deosebită a mediului sau, în funcţie de experienţă, a unui singur element radiant din mediu. Astfel încât fiecare om avea acelaşi fel de percepţii şi, din confruntarea realităţii astfel percepute, s-au format încredințări timpurii. Timpurii – comparativ cu viaţa noastră de azi. Elemente ale încredinţărilor vechi (nu străvechi, căci ceea ce numesc eu străvechi face referire la etapele de evoluţie umană înainte de ultima glaciaţiune, iar cele vechi, la un oarecare timp, cam 2 3 milenii după) s-au perpetuat din generaţie în generaţie, prin intuiţiile tuturor şi prin rarele persoane care atestau, direct prin simţurile lor, cele vechi.
Ar fi foarte multe de spus şi le vom discuta pe parcursul timpului. Deocamdată să îmi spun părerea despre icoane şi moaşte. Cele cu adevărat originale au o vibraţie remanentă din vremea vieţii, suflului radiant al monadei întrupate, care a format, a folosit şi a lăsat pe Pământ convolutul material dens al corpului său fizic.
Atingerea lor sau, mai târziu, a structurii de menţinere şi protecţie (cutie, ladă) s-a dovedit a fi benefică pentru oamenii care aveau oricum atunci o vibraţie foarte ridicată. Diferenţa mare de vibraţie nu avea rezultate vizibile, dar putea să ajute la simţirea unei anumite stări – deşi se pierdea repede în vibraţia generală scăzută a omului. Omul însă putea să rămână conştient de acea stare şi să încerce să-şi ridice pe variate căi vibraţia generală. Să ajungă în situaţia de a primi influenţa benefică a unor astfel de moaşte, dacă mai putea veni în contact cu ele.
Şi tot la începuturi, astfel de moaşte erau proprietatea tuturor, unde un singur trup era proprietatea întregii comunităţi. Ulterior fiecare familie – cu toate încrengăturile de rudenie – a avut o bucăţică din acel trup, în condiţiile creşterii şi răspândirii comunităţilor umane pe teritorii mai mari.
De aceea s-a şi păstrat în diferite popoare urme ale acelor încredinţări vechi. Să nu se confunde însă acest lucru cu statui miniaturale sau în mărime aproape naturală, care la origine aveau cu totul altă destinaţie. Discutăm şi despre asta.
Puţine originale au rămas în lume. Sunt protejate în structuri materiale din aur-argint pentru că numai prin aportul unor astfel de metale se păstrează vibraţia proprie, fără influenţa celor care trăiesc în imediata apropiere. Mulţi nu ştiu dacă mai sunt sau nu originale, chiar şi dintre păstrători oficiali de bună credinţă. Multe au fost înlocuite cu unele elemente asemănătoare, care să ofere eventualilor clar-simţitori, rapid, imaginea asemănătoare cu cea originală (spre exemplu, cununa lui Iisus a fost înlocuită prin sec. XVI cu o cunună asemănătoare a unui alt condamnat, mort în condiţii de nevinovăţie, un martir în orice caz, al credinţei creştine).
Nici lancea despre care se spune că ar fi fost aceea cu care a fost împuns Iisus nu cred că este veritabilă. Europa nu are acum timp să-şi expună adevărurile. Multe icoane aşa zis originale nu sunt chiar originale, chiar dacă sunt foarte vechi şi ele, purtătoare de gânduri bune, de credinţe şi speranţe, astfel încât devin chiar benefice. Minunile însă sunt de fapt, aşa cum spunea şi Iisus, datorate credinţei omului, care se sprijină pe intuiţii puternice despre realităţi situate momentan dincolo de senzorialul cotidian.
În acelaşi fel pot fi înţelese ofrandele de flori, inițial pentru crearea unui zid vital între populaţia care venea în temple, pentru ca elementele de cult să nu fie influenţate de credincioşi. Spargerea frontului mental, format din gândurile care impregnează obiectele de cult în special, a fost una dintre înţelegerile cele mai timpurii ale preoţilor egipteni. În interiorul templelor, acolo unde aveau loc cele mai importante lucrări mentale, nu existau de loc obiecte în incinta special construită, după regulile activităţilor astral-mentale intens folosite de ei.
Ulterior plantele au fost folosite în scopul impregnării lor cu vitalitatea moaştelor, folosite exact cum o facem noi încă şi acum, luând flori de la biserică în zilele sărbătorilor de cea mai mare vitalitate. O vitalitate planetară de altfel, unii preoţi o ştiu bine, alţii nu… Deci nu trebuie să judecăm, căci nu ştim pe cine, nu ştim cui i se cuvine şi cui nu… Mai bine spunem că e treaba lui cu Dumnezeu şi gata. Facem în continuare ce credem de cuviinţă, ce simţim, fără să judecăm pe cei care fac altfel.
Religia păstrează multe elemente care duc spre dezvoltarea intuiţiilor, liniştirea sufletului şi înţelegerea lumii în care trăim. Chiar şi prin calea lui „Nu” – despre care cred că nu trebuie dispreţuit, ci doar folosit în echilibru, fără patimă. Înţeleg că aşa.. sau aşa.. nu trebuie să fac eu, dacă am conştientizat ceva.
Totul este, până la urmă, învăţătură.
Căci sunt cam multe...
Am mai scris despre diverse lucruri din această categorie. Azi de dimineaţă m-am oprit aici, citind şi articolul lui Dan:
http://rodulpamantului.blogspot.com/2010/04/romani-pupaciosi.html
Ar fi multe de spus, de aceea m-am hotărât să scriu aici şi să concep un astfel de capitol în jurnalul meu.
Să încep cu pupatul moaştelor.
Eu am un fel de înţelegere faţă de acest obicei, deşi nu cred că se face altceva decât să se arate respect faţă de religii in general, faţă de Dumnezeu şi sfinţi, în mod particular. Însă mulţi preoţi se cred părtaşi la necesitatea de respect, convertit în tot felul de manifestări. Cunosc un preot care nu dă mâna la pupat. I s-a luat parohia din multe alte chestii asemănătoare, pe care nu le consideră necesare şi/sau consideră că ar trebui spuse lumii şi nu sunt. Nu are rost să mai comentăm. Punct.
Dar să înţelegem ceva: multe lucruri funcţionează – nu numai în religie, dar religia chiar aşa funcţionează de felul ei, indiferent de ramurile sale – pe principiul tradiţionalist. Iar acest principiu are la bază lucruri foarte reale. Unele dintre ele s-au pierdut în timp, altele nu. Deşi se poate spune că cele care nu şi-au pierdut valabilitatea nu au rămas nicidecum la fel ca în momentul în care s-au pus în aceste forme, căci trăim azi o multitudine de subtilităţi care dau volum enorm diverselor elemente predicate în forme originale. Tocmai faptul că au existat de fapt, chiar şi la momentul formării lor scrise, astfel de subtilităţi, de care puţini oameni erau conştienţi în acele momente ale existenţei noastre ca umanitate, conduce azi la controverse, la încredințări că multe lucruri au fost în mod expres ocolite sau chiar ascunse, deşi erau mult mai bune decât cele care au ajuns azi la noi pe cale oficială. Multe au fost ascunse, e drept, multe lucruri au fost cu bună ştiinţă retrase din cunoaşterea lumii. Dar noi suntem azi mult mai elevaţi decât cei care s-au erijat în mileniile anterioare ca cei mai buni dintre cei care puteau lua hotărâri la acel moment. Multe au fost făcute pentru că nu se potriveau cu buchea legii, dar a spune că toate au fost intenţionat făcute în sensul ascunderii sau inducerii în eroare nu cred că este corect. S-a mers pe o anumită linie şi s-a creat frica de alte lucruri care ar fi putut să fie interpretate ca păcat. De aici – mai departe este cale foarte dreaptă către ocolirea multor adevăruri.
Cei care au ştiut însă că lumea nu funcţionează aşa cum era prezentată oficial, au avut posibilităţi (infiltrări, furturi direct din şantierele arheologice) să preia multe elemente considerate ca fiind eretice sau care oricum aveau toate şansele să fie astfel categorisite. De altfel, după cât se spune, multe dintre cele care au fost cândva astfel numite se află în sedii religioase sau locuri ascunse de ele, din întreaga lume. Spuneam în articolul Iluminarea (3) că multe structuri conducătoare sau suprastructuri nerecunoscute oficial aşteaptă derularea timpurilor, căci ele ştiu bine că în spatele fiecărui lucru neînţeles sau prost înţeles cândva se află de fapt ceva nedescoperit încă. Cu toate acestea, se profită de faptul că nu se ştie de existenţa multor lucruri retrase, pentru a folosi pe ascuns multe dintre cele care intră astfel treptat în patrimoniul cunoaşterilor contemporane…
În fine, să ne oprim aici. Treaba lor ce fac, e treabă lor cu Dumnezeul în care ei ba cred – ba nu cred, după cum le e felul. Sau doar cred în anumite aspecte ale lui Dumnezeu, dar a schimba acum cunoaşterea lumii este prea greu pentru ei, aşa că lasă asta în seama bâjbâielilor oamenilor care nu mai au prea multă frică.
ÎN SPATELE TRADIŢIEI…
La origine, cunoaşterea umană avea această direcţie de a percepe vizual, auditiv şi vibraţional. Vibraţional – adică un anume fel de pipăit, de simţ interior tactil – dar cu tot organismul cunoscut, plus structurile corpurilor fluidice superioare, conştientizare care oferă o percepţie deosebită a mediului sau, în funcţie de experienţă, a unui singur element radiant din mediu. Astfel încât fiecare om avea acelaşi fel de percepţii şi, din confruntarea realităţii astfel percepute, s-au format încredințări timpurii. Timpurii – comparativ cu viaţa noastră de azi. Elemente ale încredinţărilor vechi (nu străvechi, căci ceea ce numesc eu străvechi face referire la etapele de evoluţie umană înainte de ultima glaciaţiune, iar cele vechi, la un oarecare timp, cam 2 3 milenii după) s-au perpetuat din generaţie în generaţie, prin intuiţiile tuturor şi prin rarele persoane care atestau, direct prin simţurile lor, cele vechi.
Ar fi foarte multe de spus şi le vom discuta pe parcursul timpului. Deocamdată să îmi spun părerea despre icoane şi moaşte. Cele cu adevărat originale au o vibraţie remanentă din vremea vieţii, suflului radiant al monadei întrupate, care a format, a folosit şi a lăsat pe Pământ convolutul material dens al corpului său fizic.
Atingerea lor sau, mai târziu, a structurii de menţinere şi protecţie (cutie, ladă) s-a dovedit a fi benefică pentru oamenii care aveau oricum atunci o vibraţie foarte ridicată. Diferenţa mare de vibraţie nu avea rezultate vizibile, dar putea să ajute la simţirea unei anumite stări – deşi se pierdea repede în vibraţia generală scăzută a omului. Omul însă putea să rămână conştient de acea stare şi să încerce să-şi ridice pe variate căi vibraţia generală. Să ajungă în situaţia de a primi influenţa benefică a unor astfel de moaşte, dacă mai putea veni în contact cu ele.
Şi tot la începuturi, astfel de moaşte erau proprietatea tuturor, unde un singur trup era proprietatea întregii comunităţi. Ulterior fiecare familie – cu toate încrengăturile de rudenie – a avut o bucăţică din acel trup, în condiţiile creşterii şi răspândirii comunităţilor umane pe teritorii mai mari.
De aceea s-a şi păstrat în diferite popoare urme ale acelor încredinţări vechi. Să nu se confunde însă acest lucru cu statui miniaturale sau în mărime aproape naturală, care la origine aveau cu totul altă destinaţie. Discutăm şi despre asta.
Puţine originale au rămas în lume. Sunt protejate în structuri materiale din aur-argint pentru că numai prin aportul unor astfel de metale se păstrează vibraţia proprie, fără influenţa celor care trăiesc în imediata apropiere. Mulţi nu ştiu dacă mai sunt sau nu originale, chiar şi dintre păstrători oficiali de bună credinţă. Multe au fost înlocuite cu unele elemente asemănătoare, care să ofere eventualilor clar-simţitori, rapid, imaginea asemănătoare cu cea originală (spre exemplu, cununa lui Iisus a fost înlocuită prin sec. XVI cu o cunună asemănătoare a unui alt condamnat, mort în condiţii de nevinovăţie, un martir în orice caz, al credinţei creştine).
Nici lancea despre care se spune că ar fi fost aceea cu care a fost împuns Iisus nu cred că este veritabilă. Europa nu are acum timp să-şi expună adevărurile. Multe icoane aşa zis originale nu sunt chiar originale, chiar dacă sunt foarte vechi şi ele, purtătoare de gânduri bune, de credinţe şi speranţe, astfel încât devin chiar benefice. Minunile însă sunt de fapt, aşa cum spunea şi Iisus, datorate credinţei omului, care se sprijină pe intuiţii puternice despre realităţi situate momentan dincolo de senzorialul cotidian.
În acelaşi fel pot fi înţelese ofrandele de flori, inițial pentru crearea unui zid vital între populaţia care venea în temple, pentru ca elementele de cult să nu fie influenţate de credincioşi. Spargerea frontului mental, format din gândurile care impregnează obiectele de cult în special, a fost una dintre înţelegerile cele mai timpurii ale preoţilor egipteni. În interiorul templelor, acolo unde aveau loc cele mai importante lucrări mentale, nu existau de loc obiecte în incinta special construită, după regulile activităţilor astral-mentale intens folosite de ei.
Ulterior plantele au fost folosite în scopul impregnării lor cu vitalitatea moaştelor, folosite exact cum o facem noi încă şi acum, luând flori de la biserică în zilele sărbătorilor de cea mai mare vitalitate. O vitalitate planetară de altfel, unii preoţi o ştiu bine, alţii nu… Deci nu trebuie să judecăm, căci nu ştim pe cine, nu ştim cui i se cuvine şi cui nu… Mai bine spunem că e treaba lui cu Dumnezeu şi gata. Facem în continuare ce credem de cuviinţă, ce simţim, fără să judecăm pe cei care fac altfel.
Religia păstrează multe elemente care duc spre dezvoltarea intuiţiilor, liniştirea sufletului şi înţelegerea lumii în care trăim. Chiar şi prin calea lui „Nu” – despre care cred că nu trebuie dispreţuit, ci doar folosit în echilibru, fără patimă. Înţeleg că aşa.. sau aşa.. nu trebuie să fac eu, dacă am conştientizat ceva.
Totul este, până la urmă, învăţătură.
