Da! De mult timp!! Nu de acum, din timpurile destul de libere pe care le trăim azi, ci de mult, doar că nu ştiam cum să numim asta. Noi o numeam atunci: iubire pentru libertatea noastră. Ne eliberam de legăturile exacerbate ale unei iubiri care ne sufoca.
Şi am reuşit. Deşi nu singură. Poate că am avut un ajutor fără de care atunci nu aş fi răzbit, căci dacă ajutătorul meu de atunci nu ar fi trecut prin aceleaşi simţiri ca şi mine, dacă s-ar fi supărat egoist, crezând că eu nu sunt în stare să iubesc, poate că altfel s-ar fi pus problema.
Mă iubesc, adică îmi iubesc viaţa de când am ajuns la concluzia că iubind un bărbat şi aşteptând mereu noi dovezi ale recunoaşterii iubirii mele de către el… am uitat de mine!! Nu am mai avut viaţă personală, trăiam respirând prin el, cu el… Şi el – la fel!! Ajunseseră să sufere alţii din pricina felului în care noi nu mai vedeam în faţa ochilor decât o singură persoană…
Normal că o astfel de simţire nu este străină multora dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri. Unora din jurul nostru nu le-a păsat, alţii au judecat că nu am avut prea multă iubire sau nu a fost de loc iubire… Dar nouă ne-a păsat foarte tare de cei din jurul nostru, ca şi de noi, personal… Am început treptat să ne iubim viaţa noastră, acea viaţă dinafara noastră! Pe vremea aceea, prin 1985, nu ştiam nimic despre cele pe care le citim azi pe toate cărările. Când a trebuit să ne despărţim… „căci a venit şi clipa ceea” (!!) am făcut-o pentru că trebuia, şi chiar dacă ne-a fost tare greu, aveam deja fiecare o viaţă personală, ceea ce ne-a ajutat teribil de mult. Nu ne-am agăţat unul de altul, nu ne-am deranjat unul pe altul… Ulterior, cineva a spus: sunteţi fraţi de spirit, cum aţi putut? Ce n-ar da alţii să îşi găsească perechea??!! I-am spus că avem atât de mulţi fraţi de spirit prin jur, încât, dacă ar trebui, am găsi o altă „jumătate” sau „sfert” sau oricum „părticică” din noi în jur, întotdeauna!!
Tot treptat mi-am dat seama că tot ceea ce se petrecuse îmi dăduse o mare lecţie de viaţă. Că nimic din ce învăţăm nu se aplică doar pe o singură direcţie! Întotdeauna există o serie întreagă, cunoscută sau necunoscută momentan, de drumuri pe care putem să folosim o învăţătură. Mi-am dat seama de asta în momentul în care vedeam oamenii ieşiţi la pensie, care se întrebau plângând ce vor face ei de atunci – încolo… Nu mai aveau viaţă, nu aveau copii, prieteni, rudele erau mereu prilej de ceartă… Aveau o casă la ţară… dar cum să se înfunde ei în „ţară”…
Greu, foarte greu…
Mă uit la oamenii mai în vârstă, se urăsc pentru bătrâneţea lor, se văd urâţi, bolnavi, părăsiţi… Mă urăsc pe mine că nu mă doare de loc aspectul pensiei.. Ba dimpotrivă… un prieten mă întreba ieri când ies la pensie… Of! cu cât înaintez în vârstă, cu atât pensia se duce mai departe!! Poate că, totuşi, voi putea intra în marja celor care ies după legea veche, care oferă oarece posibilităţi celor care pot ieşi anticipat până la 31. decembrie 2012…
(Aaaa… iar 31.XII.2012 !!!!!!! ce dată….. )
A ne iubi, a iubi ce suntem, ce facem, ce trăim este departe de a fi un mod egoist, dar exacerbarea poate conduce pe nesimţite la egoism. Şi cum extremele se ating, lipsa totală urmărită, de „ego” conduce la sclavie şi, treptat, la acumularea de energie nefolosită şi revoltă, ruperea lanţurilor, reintrarea în ritmul corect: acela de exprimare a personalităţii umane, a libertăţii de expresie, a ceea ce numim liber arbitru..
A te iubi pe tine însăţi înseamnă a privi cu drag şi pe alţii, a nu-i subestima, a le arăta cum se iubeşte, a se universaliza prin iubire. Universalizarea nu presupune chiar de loc auto-plasarea înafara celor în mijlocul cărora, de fapt, tot rămânem în mijlocul lor, este fals că suntem înafară, tot înăuntru suntem… Nu este bine însă, cred eu, să acceptăm chiar tot, în ideea că numai altul poate ştii mai bine decât noi înşine. La polul opus, nu cred că este bună ideea să rămânem în ideea că eu sunt tu, şi, dacă tu ştii sau faci multe lucruri, asta înseamnă că eu nu mai am nevoie să fac efortul să ştiu. La fel ca şi acel efort de a face ceva acum, căci ştiu bine că eu ştiu la alte nivele vibraţionale totul, aşa încât acum nu mai trebuie să fac acum, aici, acest efort.
Efort trebuie făcut, pentru cine află despre necesitatea unui asemenea efort, căci avem nevoie să ne obişnuim să căutăm cunoaşterea în orice condiţii de întrupare. Avem nevoie să ne obişnuim să trecem învăţăturile de la momentul primirii lor, la alte sfere ale trăirilor noastre: tot în orice condiţii. Aceasta înseamnă că suntem, şi ne păstrăm pe drumul universalizării. Să ne trăim vieţile fără să ne transferăm toate puterile doar într-o direcţie, ci să ne echilibrăm făcând tot ceea ce este de făcut în toate momentele vieţii noastre.
Să ajutăm tuturor celor care vor să facă acelaşi lucru, care simt că trebuie să facă la fel. Să dăm exemplu, fără să impunem, fără să obligăm, fără să „trasăm” obiective. Fără să cerem nimic în schimb, chiar dacă omul ajutat va câştiga băneşte din sfaturile noastre.
Dar, normal, fiecare procedează după cum simte. Acestea sunt încredinţările mele…
Şi am reuşit. Deşi nu singură. Poate că am avut un ajutor fără de care atunci nu aş fi răzbit, căci dacă ajutătorul meu de atunci nu ar fi trecut prin aceleaşi simţiri ca şi mine, dacă s-ar fi supărat egoist, crezând că eu nu sunt în stare să iubesc, poate că altfel s-ar fi pus problema.
Mă iubesc, adică îmi iubesc viaţa de când am ajuns la concluzia că iubind un bărbat şi aşteptând mereu noi dovezi ale recunoaşterii iubirii mele de către el… am uitat de mine!! Nu am mai avut viaţă personală, trăiam respirând prin el, cu el… Şi el – la fel!! Ajunseseră să sufere alţii din pricina felului în care noi nu mai vedeam în faţa ochilor decât o singură persoană…
Normal că o astfel de simţire nu este străină multora dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri. Unora din jurul nostru nu le-a păsat, alţii au judecat că nu am avut prea multă iubire sau nu a fost de loc iubire… Dar nouă ne-a păsat foarte tare de cei din jurul nostru, ca şi de noi, personal… Am început treptat să ne iubim viaţa noastră, acea viaţă dinafara noastră! Pe vremea aceea, prin 1985, nu ştiam nimic despre cele pe care le citim azi pe toate cărările. Când a trebuit să ne despărţim… „căci a venit şi clipa ceea” (!!) am făcut-o pentru că trebuia, şi chiar dacă ne-a fost tare greu, aveam deja fiecare o viaţă personală, ceea ce ne-a ajutat teribil de mult. Nu ne-am agăţat unul de altul, nu ne-am deranjat unul pe altul… Ulterior, cineva a spus: sunteţi fraţi de spirit, cum aţi putut? Ce n-ar da alţii să îşi găsească perechea??!! I-am spus că avem atât de mulţi fraţi de spirit prin jur, încât, dacă ar trebui, am găsi o altă „jumătate” sau „sfert” sau oricum „părticică” din noi în jur, întotdeauna!!
Tot treptat mi-am dat seama că tot ceea ce se petrecuse îmi dăduse o mare lecţie de viaţă. Că nimic din ce învăţăm nu se aplică doar pe o singură direcţie! Întotdeauna există o serie întreagă, cunoscută sau necunoscută momentan, de drumuri pe care putem să folosim o învăţătură. Mi-am dat seama de asta în momentul în care vedeam oamenii ieşiţi la pensie, care se întrebau plângând ce vor face ei de atunci – încolo… Nu mai aveau viaţă, nu aveau copii, prieteni, rudele erau mereu prilej de ceartă… Aveau o casă la ţară… dar cum să se înfunde ei în „ţară”…
Greu, foarte greu…
Mă uit la oamenii mai în vârstă, se urăsc pentru bătrâneţea lor, se văd urâţi, bolnavi, părăsiţi… Mă urăsc pe mine că nu mă doare de loc aspectul pensiei.. Ba dimpotrivă… un prieten mă întreba ieri când ies la pensie… Of! cu cât înaintez în vârstă, cu atât pensia se duce mai departe!! Poate că, totuşi, voi putea intra în marja celor care ies după legea veche, care oferă oarece posibilităţi celor care pot ieşi anticipat până la 31. decembrie 2012…
(Aaaa… iar 31.XII.2012 !!!!!!! ce dată….. )
A ne iubi, a iubi ce suntem, ce facem, ce trăim este departe de a fi un mod egoist, dar exacerbarea poate conduce pe nesimţite la egoism. Şi cum extremele se ating, lipsa totală urmărită, de „ego” conduce la sclavie şi, treptat, la acumularea de energie nefolosită şi revoltă, ruperea lanţurilor, reintrarea în ritmul corect: acela de exprimare a personalităţii umane, a libertăţii de expresie, a ceea ce numim liber arbitru..
A te iubi pe tine însăţi înseamnă a privi cu drag şi pe alţii, a nu-i subestima, a le arăta cum se iubeşte, a se universaliza prin iubire. Universalizarea nu presupune chiar de loc auto-plasarea înafara celor în mijlocul cărora, de fapt, tot rămânem în mijlocul lor, este fals că suntem înafară, tot înăuntru suntem… Nu este bine însă, cred eu, să acceptăm chiar tot, în ideea că numai altul poate ştii mai bine decât noi înşine. La polul opus, nu cred că este bună ideea să rămânem în ideea că eu sunt tu, şi, dacă tu ştii sau faci multe lucruri, asta înseamnă că eu nu mai am nevoie să fac efortul să ştiu. La fel ca şi acel efort de a face ceva acum, căci ştiu bine că eu ştiu la alte nivele vibraţionale totul, aşa încât acum nu mai trebuie să fac acum, aici, acest efort.
Efort trebuie făcut, pentru cine află despre necesitatea unui asemenea efort, căci avem nevoie să ne obişnuim să căutăm cunoaşterea în orice condiţii de întrupare. Avem nevoie să ne obişnuim să trecem învăţăturile de la momentul primirii lor, la alte sfere ale trăirilor noastre: tot în orice condiţii. Aceasta înseamnă că suntem, şi ne păstrăm pe drumul universalizării. Să ne trăim vieţile fără să ne transferăm toate puterile doar într-o direcţie, ci să ne echilibrăm făcând tot ceea ce este de făcut în toate momentele vieţii noastre.
Să ajutăm tuturor celor care vor să facă acelaşi lucru, care simt că trebuie să facă la fel. Să dăm exemplu, fără să impunem, fără să obligăm, fără să „trasăm” obiective. Fără să cerem nimic în schimb, chiar dacă omul ajutat va câştiga băneşte din sfaturile noastre.
Dar, normal, fiecare procedează după cum simte. Acestea sunt încredinţările mele…
4 comentarii:
Cristiana, si eu mi-am intalnit sufletul pereche, credinta confirmata de mai multe semne si experiente. Si nu am stiut sa profitam de sansa care ni s-a dat. Am rascolit unul in celalalt cele mai adanci rani, fara sa intentionam. Suntem atat de asemanatori, fara sa ne fi intalnit pana acum...Si totusi ne-am despartit.. el a spus ca nu mai suporta sa ne certam, si mai bine renuntam acum, decat sa avansam si sa devina urat... ma simt de parca mi-a plecat cu jumatate de inima. Nu ma vedeam intr-un viitor posibil decat cu el... Nu inteleg de ce mi s-a "fluturat" pe la nas.. si apoi mi s-a luat. Ce lectie trebuie sa invat?! Asta probabil numai eu pot sa aflu... dar acum nu pot gandi de atata suferinta...
Doamne, draga mea, sterge-ti lacrimile, uita necazul si mergi mai departe, te rog!! uite, si eu am suferit, nu a fost chiar usor, dar am inteles ceva fundamental: pentru unele spirite, sarcina de destin este sa se obisnuiasca cu jumatatea lor, pentru altii - sa se dezobisnuiasca de jumatatea lor.. Nu este nici vorba! de karma, de pedeapsa sau altceva, ci de ajungerea la a ne simti prezenta sau absenta fara rupturi, fracturi, deziluzii sau chiar numai dureri. Trairile noastre sa ajunga line, calme, bucuroase, chiar daca se confrunta cu greutati mari.
Durerea trece, daca avem grija sa intelegem si sa ne bucuram ca a existat ceva frumos in viata noastra, ca putem sa avem o traire frumoasa si in alte situatii, chiar daca nu este jumatatea care ne-a trecut prin viata...
Hai ca scriu cu multe detalii astfel de aspecte ale legaturilor noastre cu fratii nostri, cu Jumatatea noastra. Nu am putut sa merg sa manac fara sa iti scriu 2 3 randuri, dar ma intorc si scriu mai detaliat. Sper sa te aline macar putin. Eu, daca am inteles niste peticute candva am reusit sa trec peste dureri. Acum mai am un frate spiritual prin preajma, dar pentru ca stiu bine ca asta ne e la toti cei 6 care suntem pe aici, prin preajma Pamantului, sa lucram, sa traim pe cont propriu, dar sa ne ajutam la nevoie, nu am mai suferit. Mi-am dat seama ca as fi suferit daca nu stiam asta si mi am mai dat seama ca trebuie sa alin in acest fel suferinta oamenilor: este o parte de alinare, stiu bine, dar ea ajuta.
Asa incat, incearca sa nu mai suferi, ci sa gandesti si sa simti ca sunteti o eternitate impreuna, dar tocmai de aceea fiecare intalnire si fiecare despartire nu trebuie sa fie prilej de lacrimi si durere. O astfel de impletire lina ajunge treptat la maturitatea ei, de aceea ne certam, ba unii se bat, ajung la omor chiar... Toti am trecut prin astfel de cazuri, nu e nimeni care sa nu fi scapat!! Pana cand totul devine un vals, indiferent de cantecul vietii!!
Poate ca veti mai incerca candva, poate ca nu, dar nu lasa ca viata sa ti se intunece, gandeste te la tot ce a fost cu bucuria ca a fost!! Eu am scapat de suferinta atunci cand am invatat sa nu mai plang cand imi aminteam de el, ci sa ii zambesc!! Pana cand cineva mi-a spus:"Si pana cand ai sa mai zambesti peretelui aluia?!" Si am spus: pana cand o sa fiu blanda cu amintirea mea!!
Dupa 9-10 luni am devenit blanda cu amintirea, cu iubirea...
Celalalt frate... ooF! cand imi vine sa-l injur! cand imi vine sa-l pup!! Dar stau in bancuta mea, iar el, fara sa stie, ma juta exact cand am mai multa nevoie de un ajutor dezinteresat!! Jumatate din lectie am invatat-o, cealalta ... o sa mai vedem cand vom avea timpul din nou de intalnire, daca ne-am ameliorat macar atitudinea... daca nu mai tragem cu ghearele unul de altul...daca nu ne mai sfasiem de dor... deocamdata, mergem mai departe despartiti, dar nu stiu ce ar fi daca am fi din nou fata in fata... Vedem daca ne-am invata lectia.
Dar macar nu ne-am impiedicat unul pe altul. Asta stim ca am facut-o. Prea multi sufereau din cauza noastra. Apoi nu a mai suferit nimeni si am stiut astfel amandoi ca am facut treaba buna...
Este un exemplu, o sa mai scriu dupa ce mananc, tot felul de exemple, caci multe persoane au discutat cu mine acest aspect, cred ca multe ar dori sa mai stie cate ceva.
As vrea sa ai ochii luminosi, scaldati in lumina, nu in lacrimi!!
Fruntea sus!! Caci de Sus vine o Raza de Lumina, de Bunatate, de Iubire!! Care te imbratiseaza cu atata Drag !!!
Cristiana, iti multumesc pentru raspuns! Nu am lumina in ochi pentru ca nu ma pot opri din plans. Stiu ca totul are un sens, dar acum nu pot intelege care e acela, unde trebuie sa ajung si ce ar trebui sa fac cu mine. Ce simt acum este ca unul din lucrurile pe care le-am cautat din adolescenta.. de fapt de mai mult timp, de cand am inceput sa caut cine sunt si care e misiunea mea - adica o relatie profunda cu jumatatea mea adevarata...- nu e posibil. E o deziluzie imensa, si din ea multa suferinta. M-am hranit cu o speranta atat timp, si acum am realizat ca nu mi se da.. cine stie ce am facut de am meritat asta... trebuie sa fi gresit foarte rau in alte vieti.. si acum ma caiesc pentru greselile mele, dar asta nu ma ajuta acum, in sensibilitatea mea, sa trec peste pierderea jumatatii...
Oooof!! cand aud de karma, pacate din alte vieti ma apuca disperarea... Parerea mea este sa credem mai mult in intarire decat in pacatuire... Cred ca e timpul sa ne gandim cu mai multa iubire la noi insine... Am scris ceva, dar bineintels ca e mult prea putin...
Iti doresc sa-ti apara cat mai repede zambetul pe fata... Macar fa si tu ceva pentru tine personal, orice... Eu cred ca meriti... Fa ceva pentru altul... Mai fa ceva pentru o floare... Vorbeste cu lumea... Multumesc ca ai vorbit cu mine, a fost o seara plina de omenesc...
Cu bine! Cu sanatate! cu bucurie sa-ti fie!!
Tuturor!!!
Trimiteți un comentariu